Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ne amintim că nu ne-am bucurat unii de alții doar când „te iubesc” devine „mi-e așa dor…”

31 December 2019

Vă mai amintiți cât eram de copii când anul 2000 părea un prag îndepărtat de stele de atins?

Nici nu visam la 2020. Nici nu-l puteam cuprinde.

Între timp viața ne-a tot răsărit, asfințit, înflorit și rodit, ne-a bucurat cu iubire, ne-a nins cu despărțiri, ne-a legat împreunătăți noi cu brâuri de curcubeu, ne-a prefăcut părinți în îngeri, ne-a trimis inimi noi în loc, să continuăm să creștem, ne prinde în brațe de câte ori cădem și zăbovește mereu o clipă în plus, să se bucure de câte ori ne ridicăm, fără să sufle o vorbă despre câtă putere ne-a suflat în aripi.

Ca o mamă. Dar Dumnezeu viu. Neobosit de rătăcirile noastre.

Unii poate ne privim mândri listele cu împliniri bifate și scriem deja cu nesaț altele. Alții numără mai puțin și se bucură mai pe îndelete.

Facem bilanțuri în loc să căutăm odihna mulțumirii, înghițim ca pe medicamente zilele care nu ne plac, alergăm după destinații, dar uităm că drumul e singurul care contează cu adevărat și fiecare zi, chiar și cea mai grea, rămâne un dar. Prețuim puțin și târziu clipa, tot așteptând un an mai bun, protejăm lucruri și lăsăm singuri oameni, vrem să primim tot, dar cântărim mereu înainte de a dărui. Păstrăm pentru noi prea multe nespuse și ne amintim că nu ne-am bucurat unii de alții doar când „te iubesc” devine „mi-e așa dor…”.

Ne cântărim viața în ani, dar nu știm câți de mâine mai avem înainte. Vânăm linia de finiș, cu lauri musai, dar nu ne bucurăm cu adevărat de nimic din ce primim în cale, în goana noastră.

Artificii în locul Luminii.

Nu de 1 ianuarie ai nevoie ca să începi pe curat orice ai vrea să începi. Sufletul are trebuință doar să te audă spunând tare: pot, vreau, cred!

Continuarea și urarea nespus de frumoasă, aici. Unde vă așteaptă mereu Anca. 🙂 



Citiţi şi

Anul ăsta puţin îmi pasă că a înflorit magnolia…

Topul emoţiilor negative şi cât timp ne blochează imunitatea

A venit vremea să ne cunoaștem

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro