Martin era mult mai în vârstă decât mine, iar eu lecția poveștii sentimentale cu „mai vârstnicii” nu o cunoșteam pe atunci. Martin era tobă de carte, jongla ușor și vioi frazele, era delicat, fin și extrem de atent la detalii. Probabil peste tot unde EL e semnificativ mai în vârstă, intervine dorința lui de a te proteja și alinta. Probabil zic, fiindcă nu-i exclus să existe excepții, el mojic sadea patinat de vremi, iar „blonda” tot nu-l părăsește. Dar nu era cazul lui Martin. Am început povestindu-ne noi trecutul, atât cât poate fi povestit fără să anulezi complet misterul actual și fără să oferi, sau permiți, bisturie în discurs. Undeva, subliminal, îmi transmitea periodic mesajul perisabilității acestei idile, el era însurat dintotdeauna, din facultate, o fiică deja măritată, doi nepoți, el carieră de top, iar eu eram divorțată de curând, singură, fără copii, carieră ascendentă. Har domnului că ascendentă!
Așa tobă de carte cum era Martin, mereu îngrijorat să nu mă îndrăgostesc de el, să nu mă agăț cumva de gâtul lui, să nu cred că-i pot zdruncina bucătăria impecabil utilată, nu remarcase nici după 8-9 luni că forța motrice care ne aducea împreună secretos era, sistematic, depănatul istoriilor, mai mult decât „trasul” voinicesc prin așternuturi. Acela pe care te-ai aștepta să-l facă, într-un apartament închiriat, un adulterin deloc puști cu una mult mai tânără. (Ne întâlneam mereu pe teren neutru, deși eu aș fi avut loc acasă, dar n-am vrut să-mi pervertesc spațiul intim cu amintiri.)
Nu o dată Martin uita de ce am ajuns împreună și continua, fie să prezideze masa (cum l-au învățat precedentele funcții uriașe prin târg!), fie să mă combată argumentat în păreri năstrușnice. Ba mai rău. După juma de an, el tindea deja să se laude cu mine insinuant, pe la cunoscuți, să nu mai ascundă fanatic relația, mult peste cât o făceam eu cu fetele. Dar se lăuda, tot temându-se să nu carecumva să mă îndrăgostesc pe bunelea și să-i încurc borcanele.
Avea dreptate, fiindcă după o vreme mă îndrăgostisem, în ciuda temerilor lui. Mi-era dor cronic, mă frământam, mă străduiam să-i plac, na, om sunt și eu nu doar muiere, totuși rămâneam fixată EXACT în nișa pe care eu însămi mi-o permisesem. Știți vorba: „că muierea nu-i ca omul”!
Martin îmi atingea pielea blând și perspicace, știa s-o facă dumnezeiește, iar eu nu regăseam cascada aceea de simțuri în duelurile erotice cu alții. Chit că am încercat. Încercasem nu de imorală, ci mai mult ca să scap din capcană.
Mai trecuse încă un an. Greu de analizat, de definit, ce facem noi acolo. Ne iubim? Ne tăvălim? Ne excită atingerile? Ne excită secretele comune? Proiecte comune?
Refuzam să mai analizez ceva, mi-l doream din ce în ce mai mult în preajmă și asta era limpede.
Martin era generos, nu lăsa să duc lipsă de nimic. Își și permitea. Dar, categoric, nu asta mă ținea lângă, n-ar avea rost să vă mint, fiindcă nu redactez azi o broșură romantică pentru protagonistele „de pe centură”, scriu despre mine și Martin.
Să n-o mai lungim. Sunt convinsă că povestea mea este una clasică, aproape standard, că nu vă spun nimic nou. Nici finalul ei nu va fi nou, noutatea va consta doar în tehnica expresivă, nu și în mesaj.
Martin mă invită în Ajun de Crăciun la un restaurant, după trei ani de cunoșteală, unul în buricul târgului, unde ne putea vedea oricine, deși frica vederii fusese baiul lui nu al meu, trei ani de amantlâc cu borcane TOTUȘI amestecate, în ciuda fișei postului. Trei ani în care nici un Paște, Crăciun, Revelion, nici „o Florie”, Martin nu le-a stat cu mine.
Mă invită, așadar, la un restaurant de fiță.
Simt clar greutatea gestului și ineditul momentului. Încerc să presupun, în taxi, ce îmi va spune și creez scenarii. Zâmbesc pe drum, amintindu-mi celebrul cântecel „Moșule, ce tânăr ești”, era Ajunul. Ningea cumplit, ger, urma să le dau explicații tuturor alor mei unde am fost de n-am ajuns la bradul familial. Nu se gândeau că aș putea fi de Crăciun cu „ăla”.
Martin a ieșit din birt să mă primească, chestie de etichetă, i se părea vulgar să intru singură într-un restaurant, a insistat să-l sun când ajung acolo. Nu a diluat momentul cu tâmpenii despre vreme și guvern, și încălzirea globală. A intrat abrupt în subiect, în fond de aceea îl și iubeam.
– Fato, îmi ești azi cel mai bun prieten și știi. Iubesc două femei, ucideți-mă! Pe tine și pe nevastă-mea. Vă iubesc pe amândouă, încă tare de tot. Noa, analizează atent, apoi spune-mi TU ce să fac. E Ajun. Spune-mi TU ce să fac și fac.
Pe Otilia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Cum arată Paștele generației ocupate? Relaxat!
Soțul tău are o amantă. Ce faci?
Masa de Revelion se construiește ca o casă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
