Ne luăm sau ne lăsăm?

Ștefania Sidor

21 September 2015

STEFANIA SIDORSuntem împreună de vreo câțiva ani. Cam o viață de omuleț ar reprezenta cei șapte ani de când mi-ai trecut pragul ușii de la intrare. Și nu ai mai plecat vreodată. Uneori s-a întâmplat să-mi doresc să pleci. De tot. Sau măcar o perioadă de timp! Atât de tare mă sufocai cu grija ta, cu atenția ta, exagerate pe alocuri, inclusiv referitoare la hainele pe care le îmbrăcam iarna, ”ca să nu răcesc” or vara, ”ca să nu fie prea transparente”… grijă cu care nici că mai fusesem obișnuită până la tine!

Primii ani lângă tine au fost ca atunci când mănânci desertul înainte de masă. Știi sentimentul? Dulceața aceea care-ți inundă papilele gustative, te face să închizi ochii și să stai așa preț de câteva secunde tocmai pentru a-i putea redeschide și a-ți reconfirma că savoarea aceea pe care o simți este una veritabilă! Și totală!

Și am ținut-o așa cam trei ani… Trei ani în care mi-era atât de bine lângă tine încât începusem să simt o frică aprigă, zi de zi! Frică să nu apară o alta, mai mâncăcioasă decât mine și să-mi ia desertul preferat. Însă am reușit să mi-o domolesc și să continui să revărs către tine, excesiv de multă căldură. Și atenție… Și iubire! Încât ai început să te topești… și nu-s foarte convinsă dacă după mine.

Saul Leiter

©Saul Leiter

Într-o zi ți-am ridicat bărbia cu arătătorul mâinii stângi, ți-am luat chipul în mâini și te-am forțat să-mi privești ochii, ca să-mi vezi nevoia de tine. Dorința de tine, de bărbatul pe care l-am adorat cu toți porii! Bărbatul meu, lângă care am început să visez la rochie albă, diademă și porumbei, casă și băiețel pe nume Noah, la biciclete și vacanțe în munți, la plaje însorite și facturi. Da, eu către acestea am visat, dar pe tine cred că te-am lăsat or pierdut undeva pe drum! În timp…

Știi, de la o vreme, se tot ivește momentul ăla, fie că e dat de vreun ceas despre care am citit în reviste sau pe internet, fie că este altceva mai puternic de-atât, a sosit momentul în care sentimentul de apartenență s-a impus cu strășnicie… Se uită pieziș la mine, zilnic, uneori mă și urechește, însă nu mă slăbește deloc. Este o nevoie pe care tu, ca bărbat, o simți doar dacă ai calități empatice prea bune, altfel ratezi așa trăire, neștiind vreodată cum e să-ți dorești să fii a cuiva! Să aparții acelui om, oficial, cu acte-n regulă, cu bune și cu mai puțin bune, să creșteți doi în unu, ca FAMILIE, să-ți poarte, cu bucurie, numele, să te numească soț, să o strigi nevastă…

Însă, pe undeva, mă-ntreb dacă nu cumva psihologii au dreptate și aștepți ceva mai bun. Nu mă înțelege greșit, o perioadă de timp am gândit aidoma inclusiv despre mine. Poate liniștea pe care o căutăm este lângă alții doi, poate nu calc bine, poate nu gătești excepțional, deși cel mai bun păstrăv la cuptor tu-l pregătești!!

Ei, cam în punctul acesta m-ai adus… Deci, de la răscrucea asta, încotro? Ne luăm sau ne lăsăm?

Pe Ştefania o găsiţi şi aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum să te măriți cu gândul la divorț?

M-am schimbat, ați înțeles?

25 de ani nu ne-au fost de ajuns să învățăm să fim fericiți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,037 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro