„Nici cu tine, nici fără tine” – La Femme d’à côté

7 September 2022

De-a lungul timpului, François Truffaut a realizat tot felul de povești de dragoste: cele din tinerețe, inconsecvente, însemne ale alter ego-ului său, Antoine Doinel, triunghiurile amoroase scandaloase și/sau reținute din Jules et Jim (1962) sau Deux anglaises et le continent (1970) sau chiar cele torturate și obsesive din La Sirène du Mississipi (1969) sau din L’Histoire d’Adèle H. (1975). Spre deosebire de acestea, La Femme d’à côté (Femeia de alături) apare ca un film rece și tăcut despre adulter, un fel de oglindă inversată și pasională a peliculei La Peau douce (1964).

Un etern îndrăgostit, Truffaut își extrage adesea poveștile sentimentale din adevăratele sale dezamăgiri față de femei. Se pare că La Peau douce a fost parțial inspirat de romanțele sale vinovate cu Marie-France Pisier și Liliane David, în timp ce era căsătorit și aștepta un copil cu Madeleine Morgenstern. Așa se face că și La Femme d’à côté s-a născut din experiența personală, inspirat din relația pasională pe care Truffaut a avut-o cu Catherine Deneuve timp de doi ani; despărțirea de frumoasa actriță l-a cufundat într-o depresie profundă.

Avem să aflăm că, în trecut, Bernard și Mathilde s-au iubit cu pasiune, apoi s-au despărțit violent. Apoi, vedem că Bernard Coudray are o căsnicie fericită și duce o viață lipsită de griji, până în ziua când, în imediata vecinătate, se mută soții Bauchard. Așadar, șapte ani mai târziu, Mathilde și soțul ei vin să se stabilească în noua lor casă, lângă cea în care locuiesc Bernard, soția lui, Arlette, și băiețelul lor. Toată lumea se întâlnește la clubul de tenis condus de Madame Jouve, cea datorită cărei aflăm această poveste. Mathilde și Bernard nu sunt suficient de înțelepți pentru a deveni prieteni. Între ea și el, va fi – așa cum spune doamna Jouve – un fel de „nici cu tine, nici fără tine”.

La momentul filmării peliculei, Truffaut menținea o anumită perspectivă asupra tulburării emoționale pe care i-ar fi putut-o provoca această relație (regresiune simbolizată pe ecran de personajul binevoitor numit ‘Madame Jouv’ interpretat de Véronique Silver). De aceea, a vrut să realizeze povestea regăsirii romantice după o lungă și dureroasă despărțire. Declicul a apărut în mometul în care a descoperit-o la televiziune pe Fanny Ardant (așa cum o descoperise, de altfel, și pe Isabelle Adjani cu câțiva ani mai devreme) în seria-foileton Les Dames de la côte. Îndrăgostit, el a contactat-o pe tânăra actriță (care avea să-i devină tovarășă) al cărei potențial artistic în parteneriat cu Gérard Depardieu l-a remarcat chiar în timpul ceremoniei triumfale a premiilor César din 1980, când memorabilul film Le Dernier métro a câștigat zece premii.

Fanny Ardant și François Truffaut la filmările pentru La Femme d’à côté, 1981  © William Karel: Sygma via Getty Images

Ca o reacție la recuzita greoie a filmului anterior, Truffaut dorește să facă din La Femme d’à côté o peliculă mai intimă, al cărei decor provincial obișnuit și minimalismul să devină un contrapunct sobru pentru preaplinul sentimentelor sale. Așadar, cineastul încearcă să transmită această normalitate încă din primele imagini, prin sobrietatea mediului și a protagoniștilor.

Planul fix, lung, îl arată pe Bernard (Gérard Depardieu) intrând în cadrul în care îl vedem pe fiul său. Elementul deranjant provine din casa de vizavi, care va fi în curând ‘înzestrată’ cu noi locuitori, care vor fi dezvăluiți în sens invers sau într-o vedere panoramică pe tot parcursul filmului. Această casă vecină reprezintă atât o apropiere obișnuită, cât și o amintire mai dureroasă și presupus uitată a trecutului. Așa are loc întâlnirea dintre Bernard și Mathilde (Fanny Ardant), aceasta din urmă dezvăluindu-se mai bine în momentul în care coboară scările și se impune în fața fostului ei iubit.

Truffaut reușește să traducă explicit și implicit jena și surpriza acestei reîntâlniri, jena zâmbitoare a Mathildei impunându-se din plin cadru sub privirea subiectivă a lui Bernard, a cărui reacție – fără cuvinte – este impusă de schimbarea tonului. De-a lungul întregii povești, se pot identifica trei sentimente care îi animă pe cei doi îndrăgostiți. Pot fi sesizate atât neliniștea în fața proximității acestei iubiri trecute, cât și refuzul de a ceda în fața ei. Ambele stări le tulbură viața de zi cu zi. De asemenea, identificăm acea așteptare tulburătoare a apropierii pe care o căutăm riscând totul. Și, în sfârșit, unirea mântuitoare și distrugătoare care reînvie o pasiune tumultoasă și bolnăvicioasă în egală măsură. Bernard și Mathilde alternează astfel rolurile de ‘urmăritor’ și ‘urmărit’, disconfortul iubirii sperate sau vulnerabilitatea celui obținut pe care se teme să-l piardă din nou. Toată forța romantică a poveștii se bazează pe folosirea banalului, a cotidianului, pentru a exprima febra care agită personajele.

Cineastul folosește toate acele ‘micile nimicuri’ – un telefon simultan, simpla observare de la fereastră a activității din casa de vizavi – care dezvăluie dependența reciprocă a fiecăruia, dependență implicită și reținută înainte de a deveni de nesuportat și de a explica în ochii tuturor. Contrastul dintre mediul banal și reacțiile înfocate ale personajelor atinge această normalitate prea îngustă pentru pasiunea care agită cuplul. Așadar, fiecare încercare de a stabili o relație prietenoasă și pașnică duce la acest dezechilibru între orice fundal și un prim-plan chinuit. Reacția Mathildei, care se prăbușește în parcare după un sărut, este aproape de analogia unui drogat ce recade după o perioadă de sevraj. Același lucru este valabil și pentru Bernard în timpul izbucnirii sale împotriva Mathildei, în timpul întâlnirii cu vecinii. Truffaut încheie scena punând o privire îndepărtată pentru a semnala această discrepanță dintre convivialitatea văzută printr-o ferestruică, deranjat de violența lui Bernard față de Mathilde. Fiecare dintre ei pare să se nutrească din suferința celuilalt, iar fiecare nu va fi niciodată mai deranjat decât atunci când celălalt pare capabil să-și revină din absența lui. Pentru a rupe vraja, există doar moartea. E vorba despre moartea care îți permite să-ți tragi răsuflarea pentru câteva momente, moartea adevărată, care vindecă dacă te întorci ca binevoitoarea Madame Jouve, sau – altfel – cea care te ia și te liniștește definitiv.

Prin intensitatea și abandonul ei, Fanny Ardant prefigurează romantismul întunecat din L’Amour à mort (1984) de Alain Resnais. Odată cu La Femme d’à côté, François Truffaut oferă una dintre cele mai solide lucrări ale sale, exprimând – cu o forță rară – dimensiunea nerezonabilă și vulcanică a pasiunii amoroase.

Pe Mădălina o găsiți și aici.

Regia: François Truffaut
Montajul: Martine Barraqué
Scenariul: François Truffaut, Suzanne Schiffman, Jean Aurel
Imaginea: William Lubtchansky
Muzica: Georges Delerue
Costumele: Michèle Cerf
Machiajul: Thi-Loan Nguyen
Decorurile: Jean-Pierre Kohut-Svelko

Distribuția: Gérard Depardieu, Fanny Ardant, Henri Garcin, Michèle Baumgartner, Roger Van Hool, Véronique Silver, Philippe Morier-Genoud, Roland Thénot
Producător: François Truffaut
Durata: 106 min.
Anul apariției: 1981



Citiţi şi

Iluzii pierdute – din 8 iulie în cinematografe

Les Jeunes Amants – o poveste de dragoste imposibilă și nu prea: ea 70, el 45

Noi nu vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro