Nu mai credea niciunul în iubire când s-au întâlnit. Chiar întâlnirea în sine era una banală și chiar s-au privit banal. Fiecare în lumea lui, fiecare cu sufletul greu ca un munte, fiecare cu ochii triști, seci și goi. Ea a văzut în el o ființă umană, ca toate ființele umane. El în ea o umbră de femeie, o trecătoare oarecare.
Locul întâlnirii: o expoziție de tablouri. Ea trecea rapid de la un tablou la altul, făcea poze încontinuu, iar el se oprea îndelung la fiecare lucrare ca să o simtă cu adevărat. Pe el începea să îl irite mersul ei milităros, graba și mania pozelor. Pe ea o exasperau oamenii lenți. Firea ei rapidă și electrică prindea din zbor ideile. Era genul mental, analitic dar făcea imediat conexiuni. Mental și analitic era și el dar prefera o abordare minuțioasă, în special a detaliilor. A face poze la tablouri era un gest incalificabil.
Pictorul, autorul tablourilor, era și el prezent și bucuros intra în dialog cu publicul. Orice creație este precum un copil și orice părinte este mândru de copilul lui și curios de părerile altora despre el. Oamenii intrau, ieșeau, doar ei doi băteau pasul pe loc, fiecare în stilul său. Ea a reluat mersul cu pozele făcând un alt tur, iar el putea sta și jumătate de oră la un tablou și nu se plictisea, dimpotrivă. Femeia, totuși, îi transmitea o neliniște.
– Doamnă, cu toate că voi părea nepoliticos… sunteți sigură că știți unde vă aflați?
– Domnule, fix aceeași întrebare v-o pot adresa, fiți sigur!
– Mai întâi mă explic eu, iar apoi dumneavoastră.
– Foarte de acord.
Părea o ceartă, un conflict. Pictorul s-a apropiat discret de cei doi și la fel de discret s-a și îndepărtat.
Și-au povestit concepția despre artă, au intrat în profunzimea acesteia și, bineînțeles, firele sensibile ale sufletelor între timp țeseau. Erau oameni trecuți de prima tinerețe și chiar de a doua. Amândoi au suferit mult, foarte mult, poate prea mult. Ființa umană poate îndura în existența ei pământeană atâtea și totuși acești doi oameni se încadrau în micuța mulțime a greu încercaților de destin.
– Chiar credeți în destin?
Autorul tablourilor, ușor jenat, a trebuit să îi informeze că este ora închiderii. În realitate rămăseseră din public doar ei doi, un bărbat și o femeie. Împreună ieșeau pe ușa unei expoziții ca să intre pe o alta, a iubirii, în care crezuseră cu multă vreme în urmă, într-un trecut foarte îndepărtat. Amândoi visători, s-au pierdut printre oameni și întâmplări, printre eșecuri și singurătăți. Și s-au găsit la această expoziție de pictură. Se pare că s-au căutat toată viața.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama, de ce nu mi-ai spus că iubirea e singurul lucru care contează?
Cât costă un „mulțumesc”? Despre ecologia conversațională în era AI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
