Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nici nu știu cu ce să încep, nici ce titlu să-i dau

23 January 2020

Nici nu știu cu ce să încep, nici ce titlu să-i dau: „Mă simt foarte vinovată, de ce nu am avut și nu am curaj?”, „Ce adult o să ajungă copilul meu?”,„De ce îmi este teamă?”, „Mi-e dor de tine”. Acestea sunt câteva dintre gândurile care îmi trec zilnic prin cap.

La 20 ani, eram o tânăra plină de energie, cu speranțe mari de a face ceva cu viața mea. Aveam visuri multe și frumoase, eram tot timpul cu zâmbetul pe buze, fericită, foarte sociabilă. Cea de azi, peste care au trecut anii, este o femeie trista și nefericită. De ce am ajuns așa? Pentru că așa am ales sau au ales alții în locul meu fără să am curaj să comentez ceva. De rusine, de gura lumii, de frică.

Căsătoria, prima greșeală: bărbatul nepotrivit. Nici măcar nu simțeam că este iubirea vieții mele, dar el mă iubea. L-am acceptat pentru că ne știam de mici, eram prieteni din copilărie: la început, un bărbat liniștit, timid, care pe parcurs s-a schimbat într-un om violent verbal, apoi fizic. Nici nu mai știu când m-a înjurat sau de ce am primit prima palmă, nici acum nu cred că are remușcări. La întrebarea: de ce?, răspunsul lui vine, simplu „nu din senin!”. Pentru că eu comentam și ăsta era modul lui de a reacționa. Trebuia să mă uit și la familia lui: tată violent, afemeiat, mama – o femeie bârfitoare și afurisită, mândră de cum și-a crescut copiii, familia tradițională de la țară, în care orice ar face bărbatul rămâne bărbat.

La prima palmă nu am plecat. Și nici la următoarele. Deși au încetat, nu le pot uita. Își cerea scuze cu lacrimi în ochi, mă îmbrațișa, promitea că nu o să se mai întâmple. Și apoi trebuia să mă „iubească”, ăsta era felul lui de a-și cere scuze. Eu plângeam și nu mai conta atâta timp cât am acceptat încă o dată. Îmi era rușine să spun cuiva că mă bate, îmi era rușine să spun că sexul cu el era un chin, că doare, că nu mă simt bine, dar mă gândeam că așa o fi, așa trebuie să fie, ăsta e rolul de soție. Nu aveam cum să compar, era primul bărbat din viața mea.

Și ce ușor e să dai sfaturi! Făceam pe femeia puternică, inteligentă, care are o familie perfectă, care le stia pe toate, perfectă ca soție, cu un soț bun, fără probleme în căsnicie. De ce mai stai cu el, dacă te jignește? De ce mai stai cu el, dacă te lovește? De ce mai stai cu el dacă, te umilește? De ce mai stai cu el, dacă te înșală? dădeam sfaturi în ciuda faptului că eu trăiam toate aceste lucruri și nu făceam ce le îndemnam pe altele.

©Jean-Pierre Ceytaire

M-am refugiat în muncă, copil, mă bucuram când eram singură, să citesc, să mă uit la un film bun, pentru că el era preocupat cu hobby-urile și prietenii lui, atât conta. Ca femeie, nu mă mai simțeam importantă, nu mai contam, atenția era toată asupra copilului și îmi îndeplineam cu succes rolul de soție. În cercul nostru de prieteni se știa despre neînțelegerile dintre noi, iar unul din prietenii soțului a început să-mi vorbească mai mult ca de obicei. Începuse să-mi placă, mă făcea să mă simt din nou femeie apreciată, începusem să zâmbesc, să spunem glume, așteptam cu nerabdare dimineața să îmi scrie, îi povesteam de problemele mele, el pe ale lui. Din femeia corectă care mă credeam – că nu o să greșesc, că eu nu pot sa fac așa ceva, am ajuns să cedez. Pentru că, încetul cu încetul, fără să îmi dau seama, prietenia s-a transformat în iubire. Și nu îmi puteam imagina așa ceva, pentru că aveam bine băgată în cap ideea „daca ești măritată, nu ai voie sa te îndrăgostești”. Și mi s-a întamplat, și mi-am dat seama ce înseamnă să iubești cu adevărat, mi-am dat seama că poți să vorbești banalități și să îl faci pe cel de lângă tine să râdă, mi-am dat seama că nu sunt nesemnificativă, mi-am dat seama că ar trebui să refuz când nu îmi place ceva, mi-am dat seama ce înseamnă să te simti bine, ce înseamnă să faci dragoste. Și totuși ce e frumos nu durează.

Deși eram conștientă că într-o zi se va termina, pentru că nu era bine ce făceam, mi-am permis să visez. Omul căruia puteam să-i spun toate lucrurile, care mă făcea să zâmbesc, a ales să se îndepărteze, să îmi scrie din ce în ce mai rar. Pentru că prietenia e mai importanta ca iubirea, pentru că vrea o viață liniștită… iar într-o zi a încetat să-mi mai scrie, să mă mai sune, să răspundă apelurilor. Am renunțat și eu, ar fi fost o altă umilință să continui. Toată credința mea în iubirea pură și frumoasă s-a năruit și am redevenit femeia nefericită. Încă nu mi-a trecut, încă plâng uneori, încă mai stau și mă uit pe whastapp când se conectează, încă mă uit pe contul lui de facebook să-i văd pozele. S-ar putea să ne întâlnim la vreun eveniment și nu știu care va fi reacția mea. Încă sufăr și îmi este dor.

Mi-am dat seama că trăim într-o țară cu principii învechite, unde femeia trebuie să tacă în fața bărbatului, unde nu poți sa iubești liber fără să fii blamată, unde unii cred că o hârtie te leagă pe viață de un bărbat, unde unele femei cred că un copil salvează o căsnicie, unde unii și acum consideră că locul unei femei e doar în bucătarie și să crească copii, unde femeia trebuie să îi ierte bărbatului toate greșelile, dar invers nu, unde obisnuința, confortul, dependența împiedică eliberarea, unde gura lumii este mai importantă decât ceea ce trăiești și simți tu, unde, în momentul în care ai făcut ceva greșit, trăiești cu teamă și vinovăție, unde preoții te condamnă pentru că ai păcătuit (oare e un păcat să iubești?), unde ședintele de pshihoterapie se înmulțesc, trăim într-o țară unde totul doare. Așa cred eu. Știu că sunt și femei care au reușit în viață, care au avut curaj, care iubesc și sunt iubite, care se respectă și sunt respectate, dar cunosc multe femei care sunt ca mine, poate chiar mai rău, cărora le lipsește curajul, stima de sine, încrederea că viața poate să fie și frumoasă. Ar fi multe de spus… Și cel mai mare dușman al nostru este timpul. Care trece, trece și tu nu faci nimic pentru viața ta.

Totul pare simplu, când nu ești într-o altfel de situație.

Multumesc! Aș vrea să rămân anonimă.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ioan

Mulțumesc, Clara!

Nu sunt o femeie fericită, dar nici nefericită nu sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro