Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Norocul Ancăi

18 December 2018

Ploua cumplit și se-noptase. Seară tipică de noiembrie târziu când zăpada încă se mai pregătește în fața oglinzii înainte de a ne vizita, iar temperaturile se antrenează serios pentru venirea ei… dar încă nu e momentul… poate peste o oră, poate peste două sau precis mâine…

La ce noroc am eu, parcă văd că-ncepe să ningă, să fie „distracția” completă, barem. Și eu în pantofi și fustă… Unde mi-o fi fost capul când am plecat de-acasă? Știi bine unde, mai bine zis la cine… Anca se certa singură. Tocmai făcuse pană. Se afla într-un cartier necunoscut, pustiu și prost luminat. O luase pe „scurtătură” și se rătăcise. Și acum, surpriza. Una dublă: pe de o parte, pană, pe de alta, telefonul mort. Și-a tot promis că-și va cumpăra un telefon nou și cu adevărat smart, nu ca al ei, dar uite că nu a apucat și acum…

Și acum stătea în mașină înfrigurată. Coborâse, după ce de-abia reușise să găsească un loc de parcare cât de cât lângă un stâlp în vârful căruia trona un bec chior, analizase scurt dezastrul și urcase înapoi, murată toată. Nu avea ce face. Nu știa să schimbe roata și, chiar dacă ar fi știut, ploaia deasă și rece ar fi împiedicat-o cu succes. Nu avea telefon și nici nu știa unde se află. Aproape că-i venea să plângă… Ar fi vrut ca el să fie acum cu ea, să o îmbrățișeze și să o asigure că „totul va fi bine”. Dar de unde să-l ia, că doar telefonul…

masina iubire cuplu

În realitate, Anca știa foarte bine că, și de-ar fi funcționat telefonul, tot nu l-ar fi sunat. Nu suni un bărbat însurat seara târziu să-l chemi să-ți rezolve pana. Nu, Anca nu-i era amantă, Doamne ferește, ci colegă de serviciu îndrăgostită în secret de Alex. Știa de la început că este însurat și făcuse eforturi disperate să nu se îndrăgostească de el, dar nu reușise… și când simțise că nu mai poate altfel, se lăsase cu totul în voia sentimentelor, îmbrățișând dezastrul… Acum trăia doar ca să meargă la birou și să-l vadă. La asta se reducea toată bucuria și speranța ei, de imaginea lui își agățase toată dorința de a trăi. Pentru el – deși ar fi putut paria că Alex nici măcar nu observase – renunțase la blugi în favoarea fustelor strâmte și la bluzele anoste pentru cămășile atât de feminine, la vechea ei colecție de ceasuri stil gablonz pentru două ceasuri tissot elegante. Ce să mai, dragostea pentru acest bărbat o schimbase complet. În bine, am putea spune, dacă am analiza doar ceea ce se vedea – și ce lăsa Anca să se vadă – o femeie sexi, stăpână pe ea și pe situație, în orice împrejurare, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă în spatele aparențelor, se găsea o femeie care suferea neconsolată. Cu cât era zâmbetul mai larg, cu atât durerea mai aprigă. Spera doar ca nimeni de la birou să nu o bănuiască. De altfel, chiar inventase o poveste romantică precum o telenovelă pentru a înșela ochiul de vultur al șefei și vigilența colegelor… și din care povestea fragmente ce ar fi făcut-o invidioasă și pe cea mai fericită femeie din lume. În realitate, povestea din ceea ce-și imagina că ar fi putut să trăiască cu el… poate în altă viață, poate într-o realitate paralelă…

Din reveria sterilă o trezi un ciocănit în geam. Tresări speriată și, înainte de a vedea cine e, se blocă, preventiv, în mașină. Deși ploaia nu încetase, la prima vedere, i se păru că bărbatul ce-i bătea în geam seamănă chiar cu… Alex, iar asta îi încălzi sufletul brusc și, fără explicații logice, simți că poate avea încredere în străinul insistent. Deschise puțin geamul.

– Anca, ce e cu tine? Ți-am recunoscut mașina și am văzut că ai pană. Pot să te ajut cu ceva?

– Alex?

– Da, eu sunt. Locuiesc în zonă. Am ieșit să iau niște pâine și… te-am văzut. Ești bine?

– Nu pot să cred… ce coincidență… Am rămas fără baterie la telefon și chiar nu știam ce să fac, așa că ai venit la fix. Nu oi fi eu Cosânzeana și nici tu nu ai cal alb, dar în seara asta tot m-ai salvat. Îmi împrumuți, te rog, telefonul tău să sun la un service, ceva? Aoleu, dar tu stai în ploaie… intră o secundă în mașină, iartă-mă, nu mi-am dat seama…

Deși avea o manta pe el, când intră în mașină, geamurile începură să se aburească. Avea hainele ude, dar ploaia le conferea o strălucire aparte, atât ochilor, cât și gurii sale senzuale. Anca rămase zâmbind tâmp și privindu-l. Era atât de fericită că făcuse pană, că nu-i mai mergea telefonul, că ploua cu găleata, că… pentru toate ce i se întâmplaseră în seara aia era fericită. Și mai ales pentru coincidența – sfânta coincidență! – de a se rătăci fix în cartierul lui Alex. Știa că este o fericire efemeră și cu atât mai dureroasă, dar nu o interesa. Avea noroc și tot ceea ce voia era clipa! Să trăiască clipa!

– Știu eu un service nonstop, dacă vrei…

Vocea puternică a bărbatului o trezi din reverie.

Ce service, nu de service am eu nevoie acum, Alex…

– Da, sigur că da, mulțumesc!

Și-n timp ce bărbatul își scoase telefonul și începu să-l butoneze, încercând să-l ferească de umezeală, Anca îl privea, în continuare, pierdută. Niciodată nu fusese atât de aproape de el, doar ei doi… Alex o vedea cu coada ochiului și începea și el să se fâstâcească… Nu mai găsea numărul de telefon în agendă și parcă nici mâinile nu-l mai ascultau… căldura emanată de dorința femeii eliberate de rigorile conștiinței îl magnetiza, iar asta îl punea într-o gravă încurcătură.

Până la urmă, renunță să mai sune… puse telefonul deoparte, se întoarse spre ea, îi luă mâinile în mâinile lui și, ușor și aproape firesc, se aplecă spre ea…

– Am rezolvat! În 15 minute vine cineva să te tracteze. Ți-aș fi făcut eu pana, dar pe ploaia asta… nu am cum, îmi pare rău…

Din nou, vocea bărbatului o trezise la realitate. Nu, nu se sărutase cu Alex și nici nu avea să o facă vreodată… Va muri cu dorința asta mare, menită să-i ardă buzele și inima. Nu, nu avea noroc și nici nu era fericită… Clipa trecuse.

Dar Alex nu cobora din mașină.

– Stau cu tine. Nu e un cartier prea sigur noaptea pentru o femeie frumoasă… îi spuse el și îi zâmbi altfel decât o făcuse până atunci…

Iar Anca suspină fără să vrea, din nou cu inima plină.

…ba am noroc!



Citiţi şi

Ce dăunează iubirii și nici nu ne dăm seama

Nemurirea lui Eminescu

Sunt un templu ce-ți închină amintiri…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,562 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro