Nu i-am arătat scrisorile niciodată

17 March 2018

REGISÎn apartament este totul închis. Bărbatul nu îndrăzneşte să se mişte. Abia respiră, înviorat de sentimente. Are tăcerea peştelui torpilă, a celui care îşi urmăreşte prada cu o fixitate mortală, uimit de descoperirile noi făcute. Iubeşte şi e paralizat de ceea ce simte. Nu mai este în stare să se mişte de frică să nu schimbe ceva din starea resimţită.

M-am îndrăgostit, şi, o spun cu toată seriozitatea, chiar de risc să fiu excomunicat, detestat, exilat, castrat, eutanasiat. Nu. Penultimul. Totuşi, nu-s interesat să vrăjesc, seduc cu idei plastificate, fixe sau reale, să apelez la descripţii şi contexte familiare, idilice ori inedite, cu iluzii de orgasm şi erecţie fizică sau intelectuală maximizate, cinice, ironice, sadice ori masochiste, onirice, imposibile sau fenomenale, pe cineva. Însă, mă mănâncă, îmi vine să dau ghes impulsului, de nu scriu. Este şi un fel de avertizare, imposibilă, de care nu-i bine să vă feriţi, trebuie să ajungeţi în aceeaşi situaţie, să vă convingeţi pe pielea proprie, oricum, dacă nu daţi şi voi cu capul de sobă nu o să mă credeţi, ştiu, nu-s de luat în seamă! Mai bine, cum spuneam, să fim raţionali, să ne tatuăm pe creier că, în mod exclusiv, gândirea primează şi în afara ei nu există nici măcar nimicul, d’apoi afectivitatea.

Dar, puneţi-vă în postura unui cerşetor bogat care trăieşte drama sărăciei şi, de frică, strânge mereu, gândindu-se că sărăcia e o stare de spirit prezentă toată viaţa dintr-o cauză ce ţine de eroare, neatenţie, ignoranţă, superficialitate sau, trubadurul avar poate să capete, la un moment dat, în locul banilor, iubirea. Ce va face cu ea? Informaţia-i banală din răspunsurile fleşcăite. Desigur. Şi devine un nonsens pentru ceilalţi, un dulap plin de haine călcate şi apretate împrăştiat trecătorilor de pe balcon, însă, ţesături valoroase pentru mine. Un barbat imatur, virusat de această stare dizgraţioasă, puturoasă, dacă aveţi răbdare şi mă hipnotizaţi, mă programaţi să uit descălţarea vreo două, trei zile. Oricine ar păţi asta. Să fie top model sau călugăr hirotonisit, încălţaţi-le picioarele cu galoşi strâmţi de gumă şi alergaţi-i câteva ore bune pe un soare arzător, însă nu le daţi nimic de băut, poate puţin ulei fierbinte Artic. Ştergeţi-le din minte prejudecăţile, falsele valori după care se ghidează! Credeţi că o să mai facă pe grozavii? Aşa-s şi eu. Un extraterestru invaziv învins. Adică, oricine s-ar îndrăgosti, dacă n-ar fi bine crescut şi capabil să înveţe din greşelile umanioarelor. Unii o recunosc, alţii, mai laşi, indolenţi, comozi ar întoarce capul şi s-ar juca mai departe cu ceea ce le face plăcere sau le stârneşte libidoul, cu degeţelul ca prelungire inutilă a stării de asfixiere momentană. Cu sinea, adică sinele lui în ea-el.

making love

Sursă foto: behance.net

Revolta mă sfarmă! Cum adică? Succint şi irecuperabil, să mă îndrăgostesc? E o întrebare retorică şi fără sens, recunosc. De ce spun asta? Ca să îmi confirmaţi implicit, tacit că sunt tâmpit ori am ajuns cumva pozitiv şi nu-mi dau seama. Iubesc şi-mi pare bine! Alţii înnebunesc şi le pare rău, e mai ca lumea decât să te-ndrăgosti cu iluzia de bine! Mă încadrez în specia hhh, hh, flegmă, om, făcut după chipul Lui sau aruncat din praf de stele aiurea prin cosmos, sunt urmaş de androgin, în orice variantă. Totuşi, am ajuns să fiu impresionat de o făptură. Câmp paradoxal. Ca şi cum soarele ar fi de-a dreptul impresionat de puzderia de păsărele înmiresmate, plutitoare sau isterizate, ţopăitoare pe pământ ori lipicioase prin cer care caută continuu, brăzdându-l să pună aripioara pe ceva material. Consideraţi cumva că-i pasă? Nici de ele, nici de mine, decadentul, imaturul, naivul. Sau, invers, am bănuiala că poate fi adevărat. Soarelui îi plac păsăricile. Şoptesc! Câte nu vede el şi nimeni nu se stânjeneşte de privirile-i insistente! Nici măcar nu-i dat în judecată pentru hărţuire sexuală! Este acceptat fără rezerve, se simt în sigurană în faţa lui. Unde e pudoarea? Unde e feminismul? Unde e decenţa, întreb revoltat, a doua oară, cu toată neputinţa? Bărbaţii trebuie să se milogească, umilească, înjosească, plătească pentru a le descoperi. No. No. Nu-i corect. Aşa ceva… să mă îndrăgostesc! Vă daţi seama că mă mir mai mult decât voi care sunteţi neutri, indiferenţi şi este normal să fie astfel. Doar n-o să vă îndrăgostiţi toţi de aceea pe care o iubesc. Ar fi nasol, pentru mine, nu pentru ea. În concluzie am ajuns un egoist ratat în clipa în care am văzut-o undeva. Pe stradă. La o sală de mese. Într-un cerc de prieteni. La un magazin. Într-un amfiteatru. Undeva, chiar că nu îmi pasă, e suficient şi necesar că am văzut-o argumentată. Exotică şi reală, de-a dreptul. Cui îi plac lucrurile banale? Nimănui, fiindcă nu există! Cine afirmă contrariul este decedat, fiind surprins că o să afle ultimul trădarea. Doar umbra-i vieţuieşte, umblă brambura şi nu îşi găseşte liniştea de poveste. Caută degeaba şi fără sens fericirea în exterior, tot n-o să o zărească, o să i se stingă şi umba cu un rânjet forţat, lunguieţ, neîncrezător şi trist. O iubeam sensibilă şi finuţă. Cârlionţată, dar dreaptă. Şatenă, adică nici blondă, nici brunetă. Mai degrabă blondă, de-i bătea soarele în cap şi o spălăcea, îi decolora firele, îi pigmenta uşor pigmenţii de ajungeau ciocolatii, se folosea de corpu-i, însă, nu eram prea gelos, mai ales că nu eram, încă, împreună. Ar fi fost culmea să fiu invidios pe mângâierile insistente ale luminii sau pe furişarea particulelor de aer, cine ştie pe unde, noaptea pe corpu-i perfect. Oricum a văzut-o goală. Şi a pregătit-o, încălzit-o, sper, pentru mine!

În apartamentul cu obloanele lăsate telefonul a început să sune, eram indiferent la cine putea să aştepte la celălalt capăt şi nu aveam nici chef, nici de gând să răspund. Bârâia prelung, se enerva, tăcea, din nou reîncepea. Cineva era disperat să-mi vorbească. Nu-mi păsa de fel. Nu aşteptam veşti bune, iar, pe cele rele, încercam să le amân cât puteam mai mult.

Nu îndrăzneam să deschid deloc geamurile. Respingeam orice imagine din afară, străină, goală. Femeile nici nu ştiu pe lângă câte iubiri împărtăşite trec în fiecare zi. Nu bănuia că m-am îndrăgostit nici când am devenit lulea, cum să ştie asta de vreme ce nici măcar eu nu credeam că simt un asemenea uragan sentimental devastator fără şansă. Era mai degrabă tăcută şi visătoare, mânca fără poftă ceea ce avea în farfurie, dansa cu nostalgie fără să-şi privească partenerul. Cel puţin în cele câteva secunde în care am întâlnit-o şi am avut proasta inspiraţie să o cercetez, tabuez, venerez. Mai încolo, după ce ne-am cunoscut, în sfârşit, mi-am dat seama că avea mintea plină de celebrităţi, de genii, fiind înamorată de pictori impresionişti, unu expresionist,  de trei scriitori clasici, unu modern şi de un actor american. Cum să mă ridic la nivelul lor? N-am unde! Însă, până să facem cunoştinţă, să ne împrietenim, iubim, căsătorim i-am scris câteva scrisori, multe, cam ca o căpiţă de fân plină de paie aşezată pe o câmpie înverzită şi plină de greieri vânaţi de lilieci pe care nu te înduri să le dai la rumegat! Am ajuns la beatitudine făcând dragoste cu ea vara, după iarna ce a trecut şi în care am aşteptat, am aşteptat, şi era lungă şi posacă, iar primăvara promiţătoare, dar la fel de posacă, din aceleaşi pricini am aşteptat până vara când ne-am aruncat într-o mare de lucernă uscată.

Pat mai înmiresmat şi sensibil nu există! Miros de fân îmbătător, mai volatil ca o sinteză de parfumuri şi licori volatilizante. Şi poiana dintr-o pădure controversată din Cluj era primitoare. Cald. Baciu. Cald. Mistere nedescoperite. Cald. Poveşti inventate. Cu nările pline de senzaţie de proaspăt şi de ea, ceva între iarbă verde uscată şi, în plus, o dulceaţă pătrunzătoare. Trupul cald, moale, mulabil peste întregul corp ce mi-l ştiam. Primeam presiunea degetelor reci de la picioare, a pulpelor fierbinţi, a tibiei neutre, a bazinului primitor, a burţii transformate într-un izvor de apă mustăcită, transpiraţie contopită, a sânilor nu prea mari, mai degrabă mici, gen pară necoaptă, a bărbiei, a buzelor, a limbilor încolăcite ca şerpii care luptă să nu se înghită, a nasurilor ce se duelează, a frunţilor care gândesc sau îşi protejează gândirea să n-o piardă. Spus simplu, totu-mi mirosea a ea. Pe mine, firesc, nu mă recunoşteam. Am făcut dragoste o dată, pauză, de mai multe ori, până când au început alergiile şi ne-am oprit, altfel, ca în poveştile clasice, şi în ziua de azi făceam dragoste. Zâmbesc. La început am strănutat eu. Apoi ea. Din nou am strănutat. Pe urmă ne-am cam îngrijorat. Făceam un zgomot iritant într-un loc pustiu, dar public. Nu puteam duce o căpiţă de fân într-o cameră de hotel. Logic. Doar cerul deasupra noastră. Soarele căruia îi arătam cine e cu adevărat bărbat. Copacii cântau, unduindu-şi ramurile. Şi strănutam. Nu aveam batistuţe la noi, nici şerveţele, nimic. Doar strănutam. Am ajuns să hohotim râzând înfundat. E plinătatea neîmpărtăşită. Şi cu cât ne cenzuram zgomotele, cu atât pufăiam mai tare. Din pădure până în oraş. De pe potecă până pe trotuar. Parcă eram fumaţi. Nici vorbă, însă ne ştergeam fiecare cu chiloţii celuilalt când strănuta. Îi aveam căluş, strânşi puternic în pumni pentru a nu ne da de gol şi îi foloseam numai de era cazul. Uneori erau necesari, alteori ba. În centru ne-am potolit. Alergiile ne-au trecut, revenind la aerul familiarizat, plin de particule de praf, noxe de maşini, uleiuri de case şi aburi de canal.

Nu i-am arătat scrisorile niciodată. Aşteptam să mă sune, să mi le ceară, să le dorească, muncisem la ele. Nu i le-am vârât pe sub uşă. Nu le-am dus la poştă, deşi le timbrasem fără să ştiu adresa. Nu am folosit cunoştinţele comune drept curieri, îmi era teamă de zăpăceala care mă cuprinsese. Credeam că o să mă fac de râs, mai ales că era într-o relaţie, avea un iubit, genu de prieten blânduţ şi politicos. Tipul arăta bine, nu ca mine. De fapt, arăta aşa de bine încât în momentele în care colegele au sesizat schimbarea, când s-a afişat cu mine şi-a oficializat noua pereche au ajuns să râdă, să o dispreţuiască, ironizeze. Nostalgică fiind nu le-a băgat în seamă. Norocul meu. Mă vedeau ca pe un fel de minoritar, fără să fie adevărat, un urât general. Mă discriminau fără să aibă temei. Ceva de genul ăsta. Segregările apar ca efect al micimii negativiştilor. Da, de aiurit, molipsit probabil, şi pentru prima dată în viaţă mi-am călcat orgoliul şi demnitatea şi am sărutat-o la un party la care am vorbit întâia oară şi nu mă gândeam la celălalt. Adică îl ştiam şi regretam puţin că fac ceea ce fac, dar mă simţeam ca electronii împâmântat şi fascinat prea mult de nucleul regăsit ca regretul să mă înfrâneze şi să mă determine să mă feresc să gravitez în jur. Dar dacă nu a venit la acea petrecere… fusese o comuniune a nostalgiilor.

M-am terminat. Lamentările sunt efectul viselor neîmplinite, însă le-am ajuns. Poate era mai bine să mă cufuresc. Pare un act ruşinos? Dar îl depăşeşti în momentul în care eliberându-te scapi de durere. Telefonul sună în hol, dar nu mă îndur să descopăr cine este şi ce vrea. Însă, înainte de a face cunoştinţă, de a o vrăji cu inteligenţa mea, cu altceva nu aveam de minusuri cum să o cuceresc, nici bogat, nici frumos, deci, înainte ca inabordabilul să se relaţioneze, mi se părea că trăiesc într-un orizont intangibil, un fel de himeră deşartă prin deşert.  Cum visează un canceros în fază terminală să se facă bine sau să călătorească prin spaţiu, un ciung postul de portar, un anorexis o farfurie goală. Nu ştiu. Dar am o vagă bănuială că totul se trage de la faptul că am reuşit să îi smulg, de câteva ori, zâmbete. Am smuls-o din nostalgia sau tristeţea angelică. Îmi părea de-a dreptul rău că nu eram geniu ori actor, ea făcuse dragoste, probabil, în somn, cu mulţi, însă eram flămând şi însetat.

Am terminat o altă scrisoare în care i-am aşternut la tălpi ieşirile noastre. Era normal să o închid într-un plic şi să trec expeditorul. Iar ca destinatar spaţiul rămânea de-a dreptul gol. Fără nume şi prenume. Fără adresă. De unde? Şi de ce să îi ajungă în dreptul ochilor dacă nu le cere? Suna telefonul. În realitate sunase mai multe zile. Uneori sec şi scurt. Alteori îndelung. Nu răspundeam. Nu avea cum să fie necunoscuta iubită şi mi-era teamă de anunţarea morţii unei asemenea idei. A ideii că iubirea nu este sinceră când o caut. Sau poate că e sinceră cu mine şi nu există. Sau am întâlnit-o? Sună telefonul!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

J. M. Coetzee – “Deschide-ți inima!”

Un bărbat și o femeie

Forţa care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,810 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro