Nu regret nimic, dar nu mă întrebați dacă aș mai lua-o de la capăt!

Rodica Culcer

7 March 2016

rodica culcer– Lupta cu sistemul – între datorie și inconștiență –

Hotărât lucru, așa nu mai merge: nu poți să te scuzi fredonând cu Aznavour „je n’ai pas vu le temps passer” și să amâni judecata la infinit asupra celor 25 de ani de jurnalism, care te-au lăsat plină de cicatrici, cu un ochi vânăt și buzele umflate. Odată și odată trebuie să pui totul cap la cap, să vezi ce a fost bun și ce a fost rău și, mai ales, dacă a folosit la ceva. Și asta cât mai repede, cât mai ai un dram de luciditate, înainte să te trădeze memoria și curajul, sau să cazi în ispita de a-ți rescrie istoria cum îți convine ție. Cum spune Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele”…

Marea mea șansă a fost să nu fi fost ziaristă în presa comunistă. Mi-aș fi dorit, dar atunci când aveam vârsta să încep, atmosfera era deja irespirabilă, iar tentativa mea de a mă angaja la TVR s-a izbit de vigilența biroului de cadre, care a descoperit că socrul meu fusese moșier (era adevărat), deci eu, care nu-l cunoscusem, nu puteam face niciun fel de emisiuni la televiziunea națională. Hotărât lucru, am avut întotdeauna o problemă cu TVR din punct de vedere al adecvării la criteriile de personal.

Jurnalismul l-am învățat și l-am practicat mai întâi la BBC World Service. În ianuarie 1990 am luat în serios un anunț al secției române, publicat într-un colț de pagină în România Liberă, care anunța deschiderea unui concurs pentru recrutarea de jurnaliști din România. Am răspuns, deși nu eram jurnalistă, am trecut printr-un complicat proces de selecție, și, la 19 aprilie 1991, aterizam la Londra, prima din primul lot de trei români care reușiseră la acest prim concurs. Au urmat aproape zece ani la Londra, grei, dar atât de interesanți, încât i-aș repeta și acum. Singurii, de altfel. Atunci am descoperit, de fapt, lumea liberă și ordinea politică a democrației liberale; am învățat regulile profesionale și deontologice ale jurnalismului de interes public și am înțeles cum se pun problemele într-o democrație consolidată; care sunt regulile nescrise, dar solide ale vieții publice  și ce înseamnă statul de drept; am înțeles că nu poți practica jurnalismul fără să ai o coloană vertebrală foarte dreaptă, pentru că profesia de jurnalist este altceva decât un simplu meșteșug și nu ești ziarist cu adevărat decât dacă, respectând deontologia și decența, ai curajul să le spui reprezentanților puterii adevărul în față: to speak truth to power. Era absolut extraordinar să ai această libertate și să fii chiar obligat de instituție să o exerciți, pentru că instituția te apăra, atâta vreme cât nu te abăteai de la normele ei editoriale. Extraordinar, desigur, dar numai în UK, nu și în România, cum aveam să aflu 12 ani mai târziu. Ceea ce am învățat deci nu avea nici o aplicabilitate dacă voiai să faci carieră în patrie, unde nici acum nu are cine să te apere de presiunile și abuzurile puterii. Urmăream cu fascinație cum interviurile dure cu miniștri și prim miniștri erau întotdeauna taxate drept prea „soft”, deși mie mi se păreau nemiloase, și mă înfuriam când nu reușeam eu însămi să fiu destul de fermă în interviurile cu politicienii români. La BBC nu erai certat pentru că ai fost prea dur cu un politician, ci pentru că ai fost prea moale. Mi s-a întâmplat și mie la început și m-am chinuit mult să devin intransigentă, să nu mă las păcălită de oamenii politici, să învăț ceea ce ziariștii britanici știau bine – și anume că politicienii vor doar să-ți ascundă adevărul.

jurnalism

Călătoria mea de inițiere în tainele „sistemului ticăloșit” postcomunist nu a început însă la Londra, ci abia când m-am întors în țară, din motive strict personale, la sfârșitul anului 2000, cu regretul de a fi renunțat la un contract permanent la BBC, dar  convinsă că voi reuși să relatez mai bine și mai corect ceea ce se întâmplă în România de la fața locului. Mi se oferise postul de directoare de știri la EuropaFM, primul post de știri și muzică cu o frecvență națională. În mintea mea, faptul că postul aparținea trustului francez Lagardère era echivalent cu o garanție a standardelor profesionale și deontologice occidentale în jurnalism. Poate că era, dar numai în Franța. Pentru că aici au început necazurile.

După ce, împreună cu restul echipei, am adus postul pe primul loc din punct de vedere al audienței între posturile FM și toată lumea lăuda știrile și emisiunile noastre, am aflat în mod brutal că pentru Lagardère era mai important să vândă avioane Airbus guvernului Năstase, decât să promoveze un jurnalism care să-i spună puterii adevărul în față. Ziariștii din redacție au rezonat foarte bine la cerințele mele editoriale. La început am fost tolerată și nimeni nu ne-a certat pentru că am tratat fără menajamente subiectul arestării lui Adrian Tărău, a persecuției procurorului Alexandru Lele și sinuciderea tânărului procuror Cristian Panait. Am fost printre puținii care au îndrăznit, ceea ce reiese, cumva, și din filmul lui Tudor Giurgiu „De ce eu?”. Am zburdat apoi dând de pereți cu Tănase Joița, certându-ne în direct cu Rodica Stănoiu și oferind microfonul criticilor ei. Dar lucrurile au început să ia o întorsătură ciudată când am difuzat un interviu cu Gheorghe Cercelescu, care explica mecanismul prin care PDSR se finanța din ajutoarele acordate companiilor de stat și apoi donate de aceste companii partidului de guvernământ. Mi s-a comunicat neoficial că premierul Năstase se enervase foarte tare și amenințase să trimită petroliștii să protesteze la poarta radioului. Ruptura finală cu EuropaFM s-a produs când nu ne-am supus indicațiilor noii conduceri a postului de a nu ne mai ocupa de scandalul gazonului plantat de fratele lui Marian Oprișan, necorespunzător și fără licitație, pe stadionul Lia Manoliu. Rușinea acestui așa-zis gazon a revoltat pe toată lumea cu prilejul meciului pierdut în mod penibil contra Danemarcei, dar conducerea postului se săturase de jurnalism de tip BBC și mi-a schimbat redactorul șef peste noapte, fără să mă anunțe. Demnă, am demisionat, împreună cu Nadina Forga (Ioana Ene Dogioiu) și Cosmin Prelipceanu. Le-am scris o scrisoare deschisă colegilor mei din presă, acuzând presiuni editoriale, convinsă fiind că măcar ziariștii din presa privată vor fi solidari cu noi. Penibilă naivitate! Nu s-a solidarizat nimeni, decât privat, pe sms și la telefon. Marile ziare au publicat protestul nostru pe câte un colț de pagină și marii corifei ai presei autohtone ne-au ignorat. Abia atunci am început să înțeleg că între ziariștii influenți ai momentului, proprietari și directori de cotidiane, și PDSR exista o legătură de amiciție, o comuniune de interese, în primul rând materiale, căci acești ziariști, din care unii au fost, între timp, condamnați penal definitiv, erau oameni bogați și se mândreau cu aceasta. Iar unii conduceau niște fițuici care nu aveau cum să le asigure bunăstarea afișată cu ostentație. Departe de a face opoziție sistemului, această presă, de fapt, îl apăra, pentru că era ea însăși integrată în sistem. Iar eu eram complet nepregătită pentru o luptă cu o mașinărie imensă, distrugătoare. Aliați nu aveam, nici sprijin politic, deși în mod natural așteptam multe de la opoziție. Eram un corp străin printre ziariștii români „de vârf”, căci nu intrasem în presă odată cu ei (toți proveneau din presa comunistă) și nici nu ne trăgeam de șireturi. Aveam doar încrederea de-a dreptul tâmpă că, până la urmă, publicul și partidele de opoziție vor susține tipul de jurnalism pe care îl promovam, singurul care mi se părea posibil, și că, după alegeri, vom birui. Ar fi trebuit să știu că, de regulă, în lupta cu sistemul ești (aproape) singur, căci nimeni nu vrea să fie martir, ci doar beneficiar. Mai aveam, evident, de încasat câteva lecții.

Mai întâi de la Radio Total, unde m-a adus Cornel Nistorescu fără să-mi spună că radioul îi aparținea lui Sorin Ovidiu Vântu. Ar fi trebuit să aflu, să nu mă încred nimeni. Când am aflat, eram deja în burta chitului și, fără să-mi dau seama – altă greșeală a mea –, începusem să fiu folosită, după cum mi s-a explicat mai târziu: eram pe post de pisică, adică ziarist incomod, ce ar fi trebuit arătată lui Adrian Năstase, despre care se credea că va câștiga alegerile, și folosită ca piesă în negocierile dintre moguli și putere. Așa trebuie să fi fost, căci, după ce Adrian Năstase a pierdut alegerile, am fost supusă unor presiuni psihologice inimaginabile, despre care și acum îmi este greu să vorbesc. Emisarii conducerii Radio Total îmi spuneau brutal să plec, Cornel Nistorescu dispăruse în ceață. Tot felul de personaje, despre care Liviu Luca îmi spusese că le plătea din buzunar, mă acuzau prin imunde fițuici mafiote de management defectuos care era, de fapt, o sumă de deficite financiare moștenite. Mai spun doar că, în timp ce eram în spital pentru o operație pe coloana vertebrală, adjunctul meu a fost îndepărtat brutal, biroul meu a fost reamenajat și ocupat de călăii patronului, iar când am revenit la serviciu, șchiopătând, mi-am găsit lucrurile scoase din sertare și scrumiere pline cu mucuri de țigări pe birou, lăsate ostentativ de călăi, pentru că se știa că nu am fumat niciodată și nu suport fumul de țigară. Toate acestea poartă, desigur, câteva nume, dar eu nu fac acum războaie personale. În plus, după ce, în campania din 2004, făcusem la Realitatea TV, împreună cu Mihai Tatulici, o emisiune electorală considerată cea mai reușită a sezonului, am fost aruncată peste bord de minunatul post de televiziune fără niciun menajament – adică am aflat de pe burtieră că de a doua zi nu mai aveam emisiune. Măcar la TVR, unde am pierdut o emisiune săptămânală în 2003, după plecarea cu scandal de la Europa FM, mă lăsaseră până la sfârșitul sezonului și mă scoseseră de grilă mai discret.

Sistemul mă călca din nou pe cap și nu aveam unde să mă duc. Doar să scriu la Revista22 mai puteam, ceea ce era minunat, căci era singura oază de inteligență și profesionalism, din păcate lipsită de resurse materiale. Deh, nu făcea parte din sistem! Între timp, învățam să descifrez sistemul ticăloșit, să înțeleg că era acea rețea de complicități între politicieni, magistrați corupți și oameni de afaceri veroși, constituită încă dinainte de decembrie 1989 de structurile fostului regim, pentru a deturna resursele statului în interesul propriu. Scriam cu frenezie despre descoperirile mele în 22, dar încă nu-mi imaginam că și partidele de opoziție râvneau să facă parte din el și să se înfrupte din banul public.

Abia în 2005, după ce s-a schimbat conducerea TVR, am putut să mă prezint la concursul pentru conducerea Direcției Știri. Am crezut, după ce l-am luat, că venise, în sfârșit, timpul jurnalismului la standarde BBC, care numai la televiziunea publică putea fi practicat, nu-i așa? Nu, desigur. Pentru că TVR nu poate fi independentă când conducerea ei poate fi demisă oricând după bunul plac al politicienilor. În sfârșit, în 2005-2007, am avut parte de o constelație favorabilă și am putut să ne facem meseria fără să fim cenzurați. Redacția s-a adaptat repede la lipsa de cenzură, după o perioadă de strict control politic impus de guvernul Năstase. Nu voi uita niciodată de pildă că, după ce a reizbucnit scandalul Zambaccian-Mătușa Tamara, am cerut imagini de arhivă ca să ilustrăm materialele. Mi s-a răspuns că arhivă nu există pentru că acest subiect nu fusese niciodată tratat! Adrian Năstase era furibund când vedea reporterul TVR în fața porții, iar când a invitat ziariștii să-i viziteze apartamentul și colecția de tablouri, ne-a exclus, invitându-l personal pe Iosif Boda. Dar noi am luat imaginile de la Realitatea, cu atribuirea de rigoare, și l-am făcut praf în jurnal. Mă credeam în siguranță – dar greșeam din nou. Între timp, izbucnise conflictul dintre PNL, patronat de Dinu Patriciu, iar liberalii mă plasaseră în tabăra președintelui, ceea ce nu era departe de adevăr din motive pe care trebuie să le explic. Era și timpul, nu-i așa?

Ei bine, pe Traian Băsescu, ca ministru în guvernul Ciorbea, nu l-am simpatizat. Ca primar l-am votat, căci nu aveam altă opțiune, și apoi l-am susținut pentru ceea ce a făcut și pentru că se lupta cu Adrian Năstase și cu Consiliul General dominat de PSD. A fost întotdeauna extrem de corect cu mine, nu a făcut nicio presiune și nu mi-a cerut nimic. Toți colaboratorii mei știu acest lucru. Într-o zi, la Radio Total, în timpul unei noi reprize a luptei noastre cu Adrian Năstase, mi-a spus amuzat: „Doamnă, eu scap; dar Dumneavoastră nu cred că scăpați!” Știa el ce știa. Din păcate, nu am scăpat de presiunile PSD nici când a fost el președinte. Am spus-o și o repet: l-am susținut pe Traian Băsescu în 2004 pentru că era singura alternativă la Adrian Năstase, simbol al corupției și al presiunii asupra libertății de exprimare, și apoi ca președinte, pentru că a demarat lupta împotriva corupției, asumându-și ostilitatea stâlpilor sistemului ticăloșit în frunte cu Dan Voiculescu, pentru că a avut curajul să condamne comunismul în decembrie 2006, în numele statului, nu în nume personal; și pentru că a orientat ferm România spre NATO și UE. În plus, nu a exercitat niciodată niciun fel de presiune asupra presei. Nimeni nu poate contesta aceste realizări.  Mult mai târziu au apărut problemele legate de relația strânsă cu Elena Udrea și acuzațiile de corupție la adresa ei și a prietenilor ei bine plasați în stat, dar eu nu mai ocupam atunci nicio funcție, iar opiniile mele critice pot fi citite pe blog, în Formula AS și pe Facebook. Ceea ce nimeni nu a observat a fost că, după un interviu în care discutam deschis și chiar critic reducerea salariior bugetarilor cu 25%, nu am mai făcut multe interviuri cu președintele și nu pentru că nu am vrut eu. Dar presiuni asupra mea nu a făcut niciodată, nici nu mi-a cerut să omit vreo știre. Mă credeți sau nu, nici Emil Boc nu a formulat o astfel de solicitare.

Când a izbucnit însă scandalul „bilețelului roz” nu puteam să fiu de altă parte decât a președintelui, chiar dacă procedeul dezvăluirii era ciudat, pentru că era vorba de o încercare evidentă de influențare a justiției de către premierul Tăriceanu, care venea după ce Monica Macovei, atunci ministru al justiției, povestise cum a fost forțată să se întâlnească în biroul premierului cu Dinu Patriciu, urmărit penal. Era o chestiune de principiu, legată de statul de drept, nu de simpatii sau antipatii personale.  După ce scandalul a fost difuzat în direct la TVR, cu bilețelul în prim plan, mărit și descifrat, a început campania PNL împotriva mea, care a culminat cu tentativa lui Tudor Giurgiu de a mă face să plec din televiziune. Sunt sigură că nu a vrut s-o facă, dar i s-a cerut imperativ. De altfel, a și avut grijă să nu reușească. Dar Tudor Giurgiu a plecat și, în mandatul lui Alexandru Sassu, am comis o nouă „gafă”: scandalul pălincii și al caltaboșului, soldat cu demisia ministrului agriculturii Traian Decebal Remeș. Știam ce mă așteaptă când am aprobat difuzarea materialului, dar  preferam să cad pentru că mi-am respectat convingerile profesionale, decât să suport rușinea de a fi suprimat o informație de interes public.  De data aceasta, mai mulți jurnaliști m-au apărat la Consiliul de onoare al Clubului Român de Presă, care nu a reușit să mă condamne, deși Cristian Tudor Popescu și Mihai Tatulici s-au străduit în acest sens. De altfel, toți preluaseră materialul și îl difuzaseră non-stop. Dar Alexandru Sassu nu putea să nu mă sancționeze, așa că fișa mea de post a fost schimbată peste noapte: pierdeam toate atribuțiile de control editorial, deveneam un fel de momâie inutilă, liberă să stea în biroul ei și să înnebunească acolo singură. Apreciez totuși faptul că nu m-a dat afară. De chinuit, m-am chinuit psihic timp de trei ani, dar nu m-a lăsat Dumnezeu să înnebunesc, și roata s-a întors din nou, pentru ultima oară.

În 2010, am revenit la conducerea știrilor odată cu schimbarea conducerii TVR. Lucrurile mergeau bine, știrile aveau din nou reputație bună, am pus pe picioare și un canal de știri, TVR Info, unde ne făceam de cap, adică meseria, fără să fim cenzurați de nimeni. Și atunci sistemul chiar s-a enervat, pentru că așa ceva nu trebuia să se întâmple: nu trebuia să existe o sursă alternativă de știri pe o piață dominată de moguli, mai ales de televiziunile familiei Voiculescu.  Și nici alți comentatori decât cei validați de moguli, adică de sistem, cei care făceau – și fac și acum – turul televiziunilor de știri, pe bani incredibili, și pe care eu refuzam să-i invit, preferându-le alte voci, mai valoroase și mai puțin uzate, pe care acum le auziți mai rar sau deloc. În CA al TVR au început presiunile pentru eliminarea mea. Vârf de lance: psd-ista Anne Marie Jugănaru, secondată de personaje gen Sorin Burtea și Traian Bărbulescu, de sindicaliștii psd-izați din TVR, de reprezentanții minorităților și de omul UDMR.  Apoi a început campania de denigrare de la Antena3, cu calomniile de rigoare, cu atacuri la persoane – din „pensionară” nu mă scoteau, îmi urmăreau fiecare pas și știau, din interior, totul despre mine. Mi-au pus pe internet adresa, numărul și marca mașinii, în speranța că se va găsi cineva să mă atace fizic. Har Domnului, nu s-a ajuns până acolo. Niciodată nu am avut posibilitatea să-mi apăr cauza, pentru că nu m-a întrebat nimeni. Puteam să invoc de mii de ori certificatul CNSAS care atesta că nu am colaborat cu Securitatea, nu eram auzită, nu conta. Mai mult, se spunea că sunt colonel de Securitate. Dacă aș fi fost, aveam azi televiziunea mea – și o pensie pe măsura gradului. Nu am ieșit atunci la rampă, pentru că nu voiam să-mi credibilizez detractorii. Nici nu aveam unde; climatul era isteric și pestilențial. Ce să fi făcut? Eram în defensivă și francezii au dreptate când spun „qui s’excuse, s’accuse”, iar eu nu aveam de ce să mă scuz.

Linșajul public și-a făcut însă efectul, căci nimeni nu m-a apărat. Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!  De ce să te complici cu o „băsistă”? De ce să-ți ridici în cap Antena3, să te împroaște și pe tine cu scârnă?  Ce contează că Victor Ponta și Crin Antonescu făceau presiuni inadmisibile la scenă deschisă asupra TVR, numindu-mă „pensionară nesimțită” (Crin la RealitateaTV) și cerând să nu se plătească taxa radio-tv câtă vreme conduceam eu știrile? Ce contează că s-au mobilizat nu numai stipendiații lui Liviu Luca, ci și trupele de șoc ale colonelului Dogaru și ale „revoluționarului” cu proces penal Dorin Lazăr Maior la poarta televiziunii ca să-mi ceară demisia? Nimănui, absolut nimănui nu i-a păsat, pentru că nimeni nu a vrut să se expună, nici măcar pentru a apăra principiul independenței TVR, nu pe mine personal. Cum spuneam, nu poți să lupți cu sistemul dacă ești singur, sau puținii tăi aliați sunt doar o mână de jurnaliști cu principii și coloană vertebrală. Nu există încă la noi o masă critică de personalități publice integre și curajoase, care să determine o schimbare de sistem, chiar dacă există acum mai mulți jurnaliști independenți curajoși – sau poate ar trebui să spun, cu mândrie, jurnaliste curajoase.

În ziua demonstrației colonelului Dogaru, când turbații urlau la porțile TVR, șeful meu, după ce i-a primit ca pe niște personaje onorabile, în numele „normalității”, a venit la mine în birou și m-a întrebat dacă nu am de gând să plec. „Nu plec sub presiunea lor. Revocă-mă, dacă vrei să scapi de mine!”. Și m-a revocat a doua zi. Am demisionat imediat. Și astăzi sunt convinsă că a fost spre binele meu, că Dumnezeu a vrut să mă scoată din groapa cu lei, să pună capăt unei lupte inegale din care nu puteam ieși decât strivită.

Adaptarea la noua viață nu a fost ușoară, mai ales când mă trezeam cu tot felul de spălați pe creier care strigau în urma mea pe stradă „putoarea lui Băsescu” sau „securistă nenorocită”. Cine să știe că lui Traian Băsescu puțin i-a păsat, fascinat cum era de trasul de șireturi și hăhăiala cu Ion Cristoiu. În final, și lui i-au plăcut mai mult ziariștii privilegiați de sistem. Nicio televiziune nu se află astăzi în afara sistemului, chiar dacă privilegiază segmente diferite.

În final, sigur că mă întreb dacă a meritat să te lupți cu malaxorul puterii, cu un sistem mult mai puternic, care a câștigat toate bătăliile. Mă rog, nu chiar pe toate; de când cu UE și NATO, se mai poticnește. Uneori mă amuz numărându-i pe cei care m-au prigonit și se află în închisoare sau au probleme penale: primii pe listă sunt Adrian Năstase și Dan Voiculescu – dar și doamna Jugănaru. Sistemul însă rezistă și fără ei. Așadar, a meritat sau nu? Fără rezerve răspund: da. Pentru că nu mi-am încălcat principiile, nu am cenzurat nicio știre, nu am difuzat nicio informație falsă, nu am manipulat și nu am aservit redacțiile pe care le-am condus niciunei puteri. Dacă o făceam, supraviețuiam, dar m-aș fi detestat. De altfel, o spun pentru prima oară, ori de câte ori am făcut rabat de la exigență în câte un interviu, călăuzită de considerente practice și tactice, pe care nu le poți evita atunci când deții și o funcție de conducere, am regretat și m-am dat singură cu capul de pereți. Nu a meritat să fac nicio concesie, chiar și cele puține pe care le-am considerat necesare. M-am simțit mult mai bine când candidatul la primăria sectorului 3 mi-a spus, în 2004, „Doamnă, la noi în partid sunteți considerată o otravă”. Superb compliment! Deci, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș avea aceeași atitudine. Je ne regrette rien. Dar nu mă întrebați dacă aș mai lua-o de la capăt…

PS: Totuși, nu mă las și scriu pe unde pot, pe blog, pe FB, în Formula AS, în Revista22. Acum pe Catchy. Ca iepurele din desene animate, care, după ce a fost călcat de mașină, se ridică și o ia din nou la goană. Că doar nu o să le las tot lor ultimul cuvânt!



Citiţi şi

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Cât ne costă nomenklatura post-comunistă

În ṭara aceasta m-aṣ reîntoarce…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,613 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro