Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu ştiu cum să mă împac cu gândul că doar m-a folosit

11 March 2019

Este uşor de judecat orice om care îndrăzneşte să iasă din tiparele impuse, din reguli. Uităm, însă, un lucru când judecăm poveştile de iubire – inima nu ţine cont de legi, de natură, de societate, de lume, de unchi, de bunici, de părinţi, de ce e bine şi ce e rău. Inima are propriile legi, neînţelese de raţiune.

Se mai întâmplă că şi doctorii se îmbolnăvesc, că şi preoţii păcătuiesc, că şi oamenii buni greşesc, că şi pragmaticii se îndrăgostesc… Nu spun asta pentru a-mi crea o apărare, o justificare a faptului că m-am îndrăgostit de un om care nu era liber, nu era al meu. Să fiu judecată pentru asta!

Da, m-am îndrăgostit dintr-o întâmplare, m-am îndrăgostit de o privire, m-am îndrăgostit de nişte ochi minunaţi, care cautau iubire şi care, oriunde îi vedeam, erau singuri!

Mi-am dat voie să îl cunosc, să îi ascult povestea fără să îl judec. Da, era căsătorit…teoretic!

Era evident pentru oricine că nu erau fericiţi împreună şi că aveau vieţi separate. Cumva, asta m-a făcut să îl acult şi să încerc să înţeleg omul din spatele poveştilor spuse de x şi y, omul de dincolo de aparenţe. Totuşi, îi ţineau legaţi cei doi copii…

Fire credulă şi prea sensibilă fiind, l-am ascultat şi l-am înţeles. L-am crezut când spunea că, în scurt timp, va divorţa şi îşi va face ordine în viaţă, că despărţirea lor s-a produs oricum demult, dar nu avusese curajul să plece de tot.

Fără să realizez, m-am îndrăgostit ca niciodată…

Am găsit în el tot ce sufletul meu căuta dintotdeauna, am găsit un alt “eu”. Aveam totul, deşi nu aveam nimic pentru că, practice, noi nu ne întâlneam decât foarte rar şi pentru foarte puţin timp. Vorbeam, însă, ore în şir la orice oră din zi şi din noapte. Sufletele noastre, deşi nu eram aproape fizic, se ţineau strâns şi zburau împreună până la cer şi înapoi. Aveam atâtea vise ce ne animau sufletele şi ne împlineau, trăiam o poveste aşa cum aşteptam amândoi dintotdeauna. Era atât de perfect pentru mine…

Şi uite aşa, fără să știu cum, a trecut de la începutul poveştii un an şi jumătate, timp în care am tot crezut şi tot înţeles. Uneori am renunţat, dar am revenit de fiecare dată la el, la sufletul meu, aşteptând momentul în care o să-mi trăiesc iubirea! Nu ştiu cum, dar îl iubeam dumnezeieşte, îl iubeam ca o nebună, fără să ştiu ce fac! Doar că, acel moment nu a mai venit.

El a plecat într-un final din casa în care locuia împreună cu familia, pentru un loc de muncă într-un alt oraş, spunând că acesta este primul pas pentru a finaliza povestea. Revenea, însă, la final de săptămână tot acasă, lângă copii şi soţie, iar finalul tot nu s-a mai produs.

Am încetat să mai cred şi i-am spus că nu mai pot aştepta, că va trebui să-şi rezolve problemele şi apoi să mă caute. A fost de acord şi de atunci…nimic!

Am renunţat. Am renunţat la inima mea, la visul meu, la ochii pe care îi priveam ca pe o icoană!

Ce a mai spus el? Că este vina mea, că nu am răbdare, că toate vin la timpul lor, că vrea să facă în aşa fel încât să nu-şi afecteze copiii, că, dacă l-aş iubi, nu aş renunţa! Chiar? O fi vina mea? Da, e doar vina mea, pentru că am acceptat şi pentru că el mi-a cerut timp, iar eu l-am oferit. Practic, nu aş avea nimic să-i reproşez lui, nu-i aşa?

Doar că nu ştiu cum să mă împac cu golul, cu gândul că doar m-a folosit când a avut nevoie. Oare mă înşel? Sunt mai pustie decât pustiul. Îl visez, îl caut în orice chip şi aştept mereu, cu toate că ştiu că nu va veni! Oare îi lipseşte curajul sau îi lipseşte iubirea? Eu? Eu îl iubesc ca şi cum o viaţă şi chiar dinainte de a mă naşte îl cunosc şi am fost împreună. Şi îl voi iubi mereu, ştiu asta! Numiţi-mă naivă, numiţi-mă copil, numiţi-mă oricum. În orice caz, nimic nu doare mai tare decât lipsa iubirii în care am crezut…

Guest post by Anonimă

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum să simt eu iubirea, dacă eu simt ceva ce seamănă cu ea

Prietenie mincinoasă, minciună prietenoasă

Un gest incredibil

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,622 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro