Am cunoscut odată o domnișoară din care, dacă îi dădeai drumul singură pe stradă, bărbații se hrăneau cu fantezii cât să le ajungă pentru toată viața. Și asta pentru că totul era comestibil la ea: și sâ_nii umflați cu pompa, și obrajii de nou născut, și pepenii rotunzi ai bu_cilor, și prunele groase și dulci ale buzelor, și castraveciorii delicați ai degetelor. O chema Ioana și nu exagerez deloc dacă spun că, din cap până în picioare, era un un eveniment hor_monal de excepție! Un corn al abundenței. O vitrină ambulantă a Paradisului pe lângă care, trecând, bărbații salivau, suspinau, imaginau, fluierau, se atingeau…
Totuși, femeia aceasta care putea să corecteze dis_funcțiile bărbaților doar trecând lent pe lângă ei, mi-a rămas în memorie mai degrabă dintr-un cu totul alt motiv decât cel din care s-ar putea crede.
Mai din neatenție, mai din noroc, am ajuns să o invit într-o după amiază în garsoniera mea de la etajul patru în care tocmai mă mutasem și de care eram foarte mândru. Mai ales de canapeaua care mă deșălase pe scări. Mă gândeam că o să îi fac o impresie grozavă.
Doar că, după ce a intrat și i-a trecut primul moment de stupefacție, a exclamat îngrozită:
– Doamne, ce e aici la tine!!
M-a luat brusc o neliniște. Mă uit îngrijorat în jur ca și cum în garsoniera mea s-ar fi întâmplat ceva grav de care încă nu știam.
– Cum adică ce e la mine aici? întreb.
Dar ea dă într-o parte și-n alta din claia neagră pe care o purta pe cap sub numele de coafură și arată cu mâinile prin cameră, ca după o calamitate:
– Păi, tu nu vezi?
Mă uit în propria mea cameră ca și cum atunci o vedeam prima dată. Toate mi se păreau la locul lor. Nu văd nimic.
– Ce să văd, dragă?
Se duce lângă șifonier, se apleacă și ia de pe covor ceva pe care o bălăngăne în mână.
– Ia uite! Șosete!
Și ridică într-adevăr o șosetă care nu știu cum naibii ajunsese acolo! Ooo, continuă ea, uitându-se mai adânc. Ia uite, chiloți. Semințe. Păianjeni…
Pe urmă, pune mâna pe perdea de parcă ar atinge o broască râioasă:
– Și asta-i perdea?
M-am uitat la perdea. Mie mi se părea că aceea era o perdea.
Se fâțâie prin fața mea între șifonier și fereastră în fustița ei de blugi care mai mult îi descoperă bu_cile decât să i le acopere iar eu, tot uitându-mă la ea cum se tot apleacă și se sucește, simt cum toată inspecția asta a ei începe să mă stârnească. Mă apropii de ea și dau să o cuprind cu brațul peste umeri ca să o trag spre canapea. Doar că ea, un pic surprinsă de mișcarea mea neașteptată, se trage în spate, mă oprește cu mâna la distanță, ca pe un purtător de patogeni periculoși, și mă întreabă ferm:
– Aspirator ai?
Da.
După ce a îmbrăcat halatul meu de baie și a luat aspiratorul în mână, casa și viața mea nu au mai fost niciodată la fel.
Cămășile și puloverele erau mai corect aliniate în șifonierul meu decât pe rafturile de la H&M, iar prosoapele de la baie făceau un unghi drept perfect. Cu orice. Chiar și cu ele însele. Iar când m-am uitat în oglinda din hol am tresărit pentru că, din cauza luciului, păream mai înalt.
Mă simțeam foarte vinovat.
După ce a dat jos halatul și l-a pus direct în mașina de spălat, zic, reparatoriu:
– Hai în oraș să mâncăm ceva. O pizza bună! Yummi, yummi! Și mimez cum se mănâncă adică pizza.
Ea se uită la mine cu îngăduință. Se duce glonț la frigider și îl deschide. Apoi o aud:
– Ceapa unde o ții?
Ceapă?! Dumnezeule!
– Cred că s-a terminat, zic ca s-o dreg.
– Păi, nici ouă văd că nu ai. Niciun fel de legume. Nici brânză…
Și după ce deschide ușa la congelator îmi aplică lovitura de grație:
– Aaa… păi, tu nici carne nu ai!
Nu. Nu m-a părăsit. Mi-a făcut doar o listă de cumpărături și mi-a explicat pe îndelete, ca la copiii cu retard, pe culori și pe desene, din ce raion al supermarketului se cumpără fiecare aliment. A zis că ar fi mers și ea cu mine, dar trebuia să rămână pentru că văzuse că aragazul avea butoanele unsuroase și voia să le frece puțin.
M-am uitat pe lista făcută de ea. Avea un scris de mână absolut fermecător, egal și curgător ca o pictură. Nu, nu era a bună! Doamne, zic, ce mă mai așteaptă oare cu femeia asta?
Și în după amiaza aceea m-a răsfățat într-atât, încât mi-am schimbat părerea despre mine. Eram din ce în ce mai convins că toată viața mea făcusem numai fapte bune, iar acum Dumnezeu mă răsplătea. A gătit de toate: de la chiftele cu măsline la sosuri cu iaurt și mărar și m-a servit ca pe un sultan mofturos până ce m-a luat o amețeală de leșin și mi s-a întunecat, de câteva ori, vederea.
Și am adormit dus pe canapea.
Când am deschis ochii, era lângă mine. Tot trupul ei frumos și tare ca de silicon se potrivise în lungul trupului meu și toată fierbințeala ei trecea acum în mine. Nu făcea nimic. Stătea doar și se uita la mine cum dormeam. Cred că mă studia. Când am deschis ochii, a zâmbit. M-a cuprins o bucurie de neînțeles. I-am pus mâna în păr și am mângâiato pe cap. Am alunecat cu mâna în jos pe gât și mi-am răsfirat degetele peste umerii ei, iar apoi am dus mâna mai departe până peste bu_cile ei minunate. Am mângâiat-o cu drag. Ea s-a mișcat puțin, s-a aranjat să se lipească mai bine de mine și a gemut usor. Am alunecat cu mâna până pe co_apse și i le-am mângâiat și le-am mângâiat și pe ele urmând conturul curburii lor. Apoi mâna mi-a alunecat sub fustiță și de acolo în chilo_ței. Am început să o ating ușor. Ea a închis ochii pe jumătate, a început să geamă încet și să miște lent din f*nd în cercuri mici… Mi-am extras cu atenție mâna dintre picioarele ei ca să mă deschei la cămașă și să mă dezbrac. Mai văzusem femei cărora le place să îți lin_gă degetele după ce le-ai mângâiat acolo, jos. De aceea nu m-am mirat când ea mi-a prins mâna și a dus vârfurile degetelor mele la gură. Le-a purtat peste buze și peste nas și apoi le-a s*pt un pic. Exact când turbam de ex_citare, ea se uită la mine și, cu degetele mele încă lângă gură, spune neutră:
– Să știi că miroși a chifteluțe!
Mie, dacă râd, mi se culcă.
– Și puțin a oregano! Pe ăsta mic!
Cum spuneam însă, motivul pentru care tânăra aceasta mi-a rămas în memorie este cu totul altul decât cel despre care s-ar putea crede la prima vedere.
Și asta pentru că timpul ei nu era unul astronomic. Nu. Felul în care îți ținea ea evidența evenimentelor nu avea nimic în comun cu niciun calendar cunoscut. Ea își scria și își ținea minte istoria personală folosind în exclusivitate fustițe, bluze pantofi, fermoare, tunsori și tricouri. Ocazional, coafura și mărgelele.
Gătea grozav. Și când gătea, dacă se întâmpla să fiu pe lângă ea, vorbea tot timpul.
– Mai ții minte ce bine ne-am distrat anul trecut la pădurea aia de pe malul apei? zice și toarnă uleiul în tigaia încinsă.
Eu, ocupat cu calculatorul și cu alte nimicuri care îmi mâncau timpul, nu îmi amintesc.
– Când, dragă?
– Ei, cum nu mai știi? Aveam eu pe mine bluzița aia galbenă cu breteluțe subțiri. Îți amintești? Și fustița portocalie la care i se descususe tivul. Știi?
– Mm…nu.
– Ești culmea. Tu nu mai știi curelușa aia a mea verde de piele cu cataramă?
– Ba da, zic, deși habar aveam de nicio curelușă.
– Păi, o purtam la fustă. Mai știi?
Pune cartofii în tigaie și se întinde după condimente.
– Și tu aveai pe tine blugii ăia cu nasturi la șliț. Nu cu fermoar.
– Zău?! Nu mai știu, pe cuvânt.
– Ei, hai că ești culmea, zice ea trântind ușița de la modulul cu condimente. Păi, eu când m-am tuns?
Mă gândesc că e ceva în neregulă cu mine. Poate ar trebui să iau lecitină. Dar de unde Dumnezeu să știu eu când s-a tuns? Zic, fără curaj:
– Parcă luna trecută.
E dezamăgită total. Vine lângă mine și îmi pune mâna pe umăr. Se uită în ochii mei cu ochii ăia ai ei insuportabil de mari și de negri în care încap două girafe în picioare.
– M-am tuns când mi-ai luat tu mărgelele alea verzi mari cu cerculețe de cristal despre care ziceai ca nu se văd din cauza părului. De-aia m-am și tuns, ca să se vadă mărgelele mai bine. În aceeași zi. Îți amintești?
Nu îmi aminteam nimic. Dar ultimul lucru pe care îl doream era să o fac să creadă că nu îmi pasă. Mă prefac deci că stau și mă gândesc și dintr-o dată izbucnesc cu un entuziasm care reușeșsc să pară natural:
– Aaa, da da! Când aveam eu cămașa aia albastră cu dungulițe albe pe mine și pantofii de trei milioane?
Nu-i vine să creadă.
– Daaa!!! izbucnește bucuroasă și își împreunează mâinile ca la o minune. Aia pe care am cumpărat-o odată cu tricoul alb pe care l-ai uitat pe plajă.
Și bucuroasă, vine la mine și mă îmbrățișează. O îmbrățișez și eu cu bucurie că am nimerit hainele stabilind astfel data exactă a ieșirii la pădure de anul trecut. Și stăm așa îmbrățișați câteva momente, în extaz.
Care va să zică, uitasem un tricou alb pe plajă…
– Da, da, da, îmi amintesc, zic eu aiurea, doar ca să zic ceva. Da, ne-am distrat bine. De ce mă întrebi?
– Data viitoare când mai mergem o să îmi pun adidașii ăia noi, să știi. Și pantalonii ăia scurți cu manșetă de la soră-mea. Hm? Ce zici?
Adevărul e că, după despărțirea de ea, timpul și enigmele trecerii lui nu au mai însemnat nimic pentru mine. Calendarul aztec, pe care savanții s-au chinuit sute de ani să îl descifreze, mie, după tricoul alb uitat pe plajă, mi s-a părut o bagatelă. Pentru calendarul babilonian, care deși este un pic mai complicat decât cel sumerian, nu mi-au trebuit decât zece minute ca să îl înțeleg.
Îmi amintesc foarte bine lucrul acesta pentru că în ziua aceea purtam pe mine niște blugi care îmi veneau puțin largi și un tricou cu mânecă lungă, alb, pe care îl spălasem cu o zi înainte dar care încă mai avea o pată mică de muștar la guler.
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
În continuare te iubesc, în continuare respir cu gândul la tine
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
