“O mamă adevărată are cel puțin doi copii”

23 October 2022

Azi am fost din nou pusă la zid şi împuşcată cu cele mai ascuțite gloanțe de oțel, care penetrează şi cea mai bine protejată inimă, doar pentru că sunt diferită.

Să încep cu începutul. M-am născut într-o familie de “creştini”. Genul ăla de creştini care au un Dumnezeu dur, drept şi impenetrabil, care au multe fixuri şi tipare, din care nu se iese pentru că, dacă ieşi din alea şi doar din alea, ajungi să nu te mai iubească Dumnezeu, ba chiar să te pedepsească grav de tot. Nu contează că în rest urăşti, vorbeşti de rău pe alţii, nu ajuți când poți să o faci, eşti egoist, nu te interesează de cei din jurul tău, nu faci şi nu transmiți nimic pozitiv pentru că viața asta trebuie dusă în supunere şi suferință – şi aş putea să continuu vreo trei pagini, dar am decis să mă opresc aici pentru că sunt sigură că ați înțeles ideea.

©Jamie Isaia

Am crescut cu multe certuri şi jigniri între părinți (care sunt creştini, să nu uităm acest aspect!); am fost trimisă de nenumărate ori prin baruri să-l aduc pe tati acasă (da, mami mă trimitea, cam de pe la 5 ani, aşa). Nu intrăm în amănunte şi nici nu o să descriu cum şi acum simt pe şira spinării toate privirile lascive ale alcoolicilor de prin baruri (dar de ce mă plâng? că la alții a fost şi mai rău şi doar nu mi-a lipsit nimic!).

Da, mergeam să îmi fac datoria de copil ascultător, din familie de creştini. Am şi un frate, dar eu eram fată şi “doar eu puteam să îmi sensibilizez tatăl să vină acasă” – după spusele mamei.

Am crescut totuşi cumva, m-am şi măritat şi am făcut şi cel mai minunat copil din Univers – pe umerii căruia nu vreau să pun poverile mele şi totuşi o fac uneori.

Să mai zic şi că mi s-a spus de nenumărate ori că sunt cea mai mare greşeală şi că mai bine nu aş fi fost născută că oricum am fost doar o greşeală? Nu ştiu dacă are rost să mai zic şi asta. Da, un tată creştin, sub influenţe euforice bahice mi-a spus asta de multe ori, nu doar o dată!

Apoi am crezut că ştiu ce înseamnă iubirea necondiționată, că doar asta o înveți de la mamă încă de când te naşti! Ea (mama) asta face! Te iubeşte necondiționat atâta timp cât faci exact ce şi cum îți spune ea că ai voie – dacă ieşi din graficul ei mic, ai ieşit şi de pe lista ei de iubire şi aia e. Aşa am învățat eu ca e iubirea necondiționată: cu control, cu posesie, cu manipulări, cu conditii stricte care e obligatoriu să fie respectate întocmai.

Poi, nu aşa este? Că deja m-am zăpăcit! Oricum asta a fost ce am practicat şi eu când am avut un iubit. Poi, pentru mine, exact asta însemna iubirea! Cum să dai altceva decât ceea ce ai trait tu o viață întreagă?

Apoi am mai crescut şi am înțeles odată cu venirea minunii mele că eu nu ştiu să (mă) iubesc deloc! Pentru că nu am experimentat iubirea adevărată până când a venit zâna mea să-mi schimbe lumea, să mă învețe că iubirea chiar este fără condiții şi să-mi dau seama că eu pe ea o iubesc orice ar face şi că nu aş expune-o niciodată la ceva ce ştiu că i-ar putea face rău. Ea m-a învățat multe, şi încă o face. Mă învață chiar şi cum e să fii copil (un copil nu trebuie să aibă griji şi poveri de dus pe umeri). Un copil e liber şi fericit aşa cum este el, fără să tremure la fiecare telefon sau clanță apăsată, fără să îi fie teamă că, dacă a greşit, îi este de neiertat greşeala.

Chiar azi a luat un S(uficient) la mate şi a zis că ştie că nu este ok, dar din greşeala ei va învăța cel mai bine şi data viitoare va face mai bine. Am ajuns acasă şi eu iar am fost certată de creştini că “nu sunt o mamă suficient de bună! Ar trebui să am un copil de 10 pe linie”. Eu am fost un copil de 10 pe linie! Dar cu multe poveri şi frici, la care şi acum, la 35 ani, lucrez şi mă lupt zilnic să scap de ele.

De ce nu suntem suficient de buni nici măcar pentru părinții noştri? De ce nu putem fi iubiți exact pentru cine suntem şi ca să primim puțină iubire trebuie să ne punem măşti care să ne faca demni de iubirea lor?

Am obosit să fiu pusă la ziduri reci şi executată cu sânge rece doar pentru că sunt diferită.

M-am gândit să mă mut în garaj trei luni şi să devin maşină. Ce ziceți? Îmi iese oare? Da, să ştiți şi voi că nu mai merg la biserică cu părinții mei (nu m-am făcut creştină aşa nici după zeci de ani). Eu am acum Dumnezeul meu aşa cum l-am reînvățat eu: un Dumnezeu care e bun şi iubitor şi un Dumnezeu care e fericit când mă vede pe mine fericită. Un Dumnezeu care zâmbeşte când vede că fac şi sunt bine şi un Dumnezeu care mă iartă când vede că greşesc (de aia se numesc greşeli, că sunt făcute din greşeala şi fără intenţie – şi atunci Dumnezeul pe care îl cunosc ei mă iubeşte şi mai mult pentru că El vrea să fiu bine şi să pot să mă corectez). Dumnezeul meu vrea sa fiu fericită şi mă înțelege mereu, el a venit in viața mea prin fiica mea. A ştiut că am nevoie de el şi aici, pe Pământ.

Dumnezeu a văzut că am obosit şi a venit să mă iubească şi Mi-a întins brațul Său puternic să mă odihnesc. Nu mai vreau să mai dau explicații de ce sunt aşa cum sunt şi să mă justific pentru fiecare acțiune care nu e in tiparele cuiva, doar ca să fiu acceptată.

Am ajuns “realizată” – la 35 ani am două case, mașini, terenuri, fără rate. Dar nici asta nu e bine pentru părinții mei creştini – pentru că o femeie nu are dreptul să realizeze atâtea! Ea trebuie să stea acasă, să se ocupe de casă şi copii. Şi e grav că am făcut şi doar un copil, că sunt egoistă şi incapabilă să fiu cu adevărat mamă – o mamă adevărată are cel puțin doi copii. Ați ştiut? Vă zic eu acum că mie mi s-a spus şi asta.

Am învățat totuşi că pot fi iubită şi când nu sunt perfectă şi că şi în momentele în care eu simt că merit să nu fiu iubită, de fapt, nu e aşa. Minunea mea care ştiu că e întruchiparea lui Dumnezeu pentru mine îmi reaminteşte şi în cele mai grele momente ale mele că mă iubeşte şi mă înțelege… pentru prima dată în viață mă simt înțeleasă şi nejudecată. Pentru ea nu a fost necesar să mă încadrez în nici un tipar. Ea mă înțelege şi mă iubeşte chiar şi atunci când nici eu nu mă înțeleg şi nu mă iubesc.

Uneori mi-e grea inima ca un bolovan care atârnă în pieptul meu şi mă trage în jos. Am început să iau dalta şi să sparg pereții groşi crescuți în pieptul meu de-a lungul anilor. Simt ca încep să se subțieze, dar încă mai am mult de lucru mult.

Tot ce îmi doresc e să se deschidă inimile oamenilor şi să putem să iubim, să judecăm mai puțin şi să nu mai aşteptăm perfecțiunea de la nimeni. Se zice că atunci când există iubire adevărată chiar şi imperfecțiunile ajungi să le iubeşti la acel om, pentru ca ele sunt de fapt doar aspecte care ne definesc şi ne fac unici şi speciali pe fiecare în parte.

Iubiți mult, fără nicio frică – doar iubirea ne poate înălța şi curăța de orice rău! Şi nu uitați că iubirea este curată, pură, absolută şi nu poate fi contaminată de nici o imperfecțiune umană.

Guest posy by Dana



Citiţi şi

Salutări de la Roma

Bărbații care par slabi sunt evaluați mult mai negativ decât femeile care par puternice

Multă nefericire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro