O poveste grecească

23 July 2021

La 20 de ani mi-am petrecut vara pe o insulă grecească la Marea Egee, în casa mătușii mele, Ileana.

Avea  40 de ani și rămăsese văduvă. Se căsătorise de tânără cu un armator grec bătrân și bogat și îi rămăsese casa după moartea lui. O casă fermecătoare prin aspectul simplu, tradițional, din piatră răcoroasă și cu o grădină plină de leandri, portocali și măslini.

Ileana era minunată, avea mulți prieteni, care o vizitau serile, uneori rămâneau mai multe zile și nu te puteai plictisi niciodată în casa ei. Veneau marinari aventuroși, pictori boemi, scriitori, greci, francezi, englezi, o lume cosmopolită umplea de viață grădina în fiecare seară. Diminețile le petreceam la plajă. Mă trezeam odată cu răsăritul și coboram cărarea șerpuitoare care ducea către plaja ascunsă și pustie, la câteva minute de casa mătușii.

De multe ori, făceam plajă dezbrăcată pentru că nu venea niciodată nimeni și îmi plăcea să îmi răsfăț la soare fiecare bucățică de piele. Apa era de un albastru ireal, auzeam doar zgomotul valurilor care se spărgeau la țărm și mă simțeam ca un naufragiat în Paradis. Pe atunci eram o tânără visătoare, citeam mult și nu mă îndrăgostisem niciodată. Trăiam în globul meu de sticlă, în care lumea putea căpăta orice culoare doream, erau atâtea posibilități care mi se deschideau înainte, atâtea vise de împlinit. Bineînțeles, visam la o iubire extraordinară, care să mă ducă în pragul nebuniei, voiam să-mi pierd mințile mele de fată cuminte, să trăiesc experiențe de tot felul și insula asta grecească părea cadrul perfect pentru visele mele.

Ziua se scurgea leneșă, cu plajă, prânz frugal, lectură. Ileana avea o bibliotecă impresionantă, iar după-amiezile îmi plăcea să mă afund în fotoliul din salon cu o carte și să stau până târziu acolo, în camera răcoroasă, până se domolea căldura amiezii. Seara începea agitația, o ajutam pe Ileana să pregătească salate și gustări pentru musafiri, puneam masa în grădină și soseau oaspeții.

Era Kostas, marinarul, cu pielea bronzată și plină de riduri fine, părul des, cărunt și ochii negri, pătrunzători. Kostas avea glasul grav și povestea frumos. Nikos, pictorul, venea întotdeauna însoțit de o femeie frumoasă, care îi poza ca model. Maurice, scriitorul, cu ochi albaștri, senini și barbă deasă. Mai era Maria, cumnata Ilenei, o grecoaică cu un păr negru, bogat și o privire blândă, care te făcea să te simți în siguranță. Avea glasul liniștit, vorbea domol, ca o mamă care își adoarme copiii. Eu eram cea mai mică și mă retrăgeam într-un colț mai ferit, ascultam cu atenție vocile, începusem să înțeleg greaca, dar vorbeam prost. Preferam să fiu un martor tăcut. Pe fundalul vocilor se auzeau cicadele. Mă simțeam ca într-un vis. În jurul felinarelor din grădină se strângeau roiuri de insecte și mi se părea că și oamenii adunați în jurul mesei sunt asemenea acelor insecte care se roteau în jurul luminii.

Ceea ce îi unea pe prietenii Ilenei era gustul pentru libertate absolută și aventură. Nu aveau nimic de ascuns, vorbeau cu naturalețe despre orice, își trăiau viața după propriile reguli și nu se fereau să facă greșeli. Aveau atâtea povești minunate! Recunosc că, la început, sinceritatea lor absolută și spontaneitatea lor mi s-au părut ciudate, nu se potriveau deloc cu modul rigid în care fusesem educată. Apoi m-am îndrăgostit de felul lor de a fi. Erau singurii oameni pe care îi cunoșteam care nu mergeau mereu preocupați și apăsați de griji, cu frunțile încruntate. Fețele lor erau luminoase, erau afectivi, se luau în brațe, râdeau mult, cântau, dansau.

În atmosfera asta s-a scurs prima mea lună de vacanță. Ileana m-a purtat prin toate piețele, m-a învățat să prepar mâncărurile lor tradiționale. Nikos m-a plimbat prin muzee și m-a făcut să apreciez frumusețea corpului uman, m-a învățat să văd totul cu privire de artist. Casele erau pentru el însuflețite, fiecare cu personalitatea ei, drumurile la fel, cărările erau un fel de prieteni intimi, străzile late aveau suflete largi, în care primeau pe toată lumea…ne uitam ore întregi cum se schimbau jocurile de lumini și umbre pe parcursul unei zile, identificam zeci de nuanțe de albastru în apa mării și zeci de nuanțe de verde în frunzele copacilor. Și mai erau chipurile oamenilor… Îmi zicea:” Privește dincolo de suprafață, nu te lăsa păcălită de frumusețea liniilor regulate, cel mai frumos chip este cel care spune o poveste”. Urmăream oamenii pe stradă și mă îndemna să-i zic ce văd în spatele chipurilor. La început, nu vedeam mare lucru. Cu timpul, începusem să citesc fiecare privire, fiecare gest, fiecare pas apăsat… o mână muncită cu vene proeminente, privirea tristă, golită de sentimente sau privirea înflăcărată a unei fete îndrăgostite. Poveștile se derulau în fața mea cu rapiditate și nu aveam atâtea cuvinte ca să exprim tot ce vedeam.

După ce Nikos m-a învățat să privesc, Maurice m-a îndemnat să scriu. ”Începe să scrii jurnal! Scrisul la persoana I e cel mai autentic. Niciun eveniment nu e banal. Un scriitor adevărat creează emoție și atunci când descrie un om care mănâncă un măr.” Mi-a dat un caiet cu coperți groase și foi veline și m-am apucat să scriu jurnal. Luam cu mine caietul la plajă, priveam cum mă învățase Nikos și scriam în caietul de la Maurice. Gândurile mele se rostogoleau din minte, prindeau contur și deveneau cuvinte pe hârtie.

Într-o seară, toți invitații plecaseră și rămăsese Kostas. Pe el îl admiram cel mai mult. Se plimbase prin lumea întreagă și trăise experiențe cât pentru mai multe vieți. ”Lasă cartea și ascultă-mă! Nicio carte nu poate să înlocuiască trăirea. Nu sta departe de viață! Simte, bucură-te, experimentează, savurează fiecare clipă!” îmi luase mâna mea mică în mâna lui puternică când mi-a zis asta, iar ochii lui negri m-au privit cu hotărâre. Sute de fiori m-au străbătut, parcă m-ar fi curentat. Nikos m-a învățat să privesc, Maurice să scriu, dar Kostas… Kostas m-a învățat să simt!

Kostas a rămas o vreme în casa Ilenei și mă însoțea în unele dimineți la plajă. Era un bun înotător și se pierdea uneori în larg, nu mai reușeam să-l văd, mă speriam, dar el revenea de fiecare dată fericit. Iubea marea ca pe o amantă, nu putea să stea prea mult departe de ea. Trupul lui bronzat semăna foarte mult cu sculpturile de atleți pe care le văzusem în muzee. Îl priveam când se întindea ud pe nisipul fierbinte, fiecare linie, fiecare contur… ”Ce bărbat frumos ești tu, Kostas! Cred că multe femei te-au iubit.” El râdea și râsul îi dezvelea dinții albi, perfecți. Apoi, fără să spună un cuvânt, mă privea și își plimba degetele ușor pe pielea fină a brațului meu, de la încheietura mâinii până la umăr și înapoi. „Pe mine m-au iubit multe femei și pe tine o să te iubească mulți bărbați!„ mă lăsa așa, nedumerită și se arunca iar în valuri, iar eu îl urmăream îndelung cu privirea până mai rămânea doar un punct.

Guest post by Alexandra Mihaela Voicu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fantezie de doamnă mult prea cochetă pentru anii ei

Ecranele dintre noi

Felul în care ne purtăm ucide frumusețea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro