Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O să-mi educ copilul să fie cel mai vesel om de pe pământ

30 August 2020

Îmi promit mie însămi că, dacă eu nu am fost învățată să zâmbesc și să mă bucur de orice minune a lumii care mă înconjoară, o să-mi educ copilul să fie cel mai vesel om de pe pământ, fără să aștepte să i se împlinească vreunul dintre cele mai ascunse visuri sau să-și atingă vreun măreț ideal.

Nu știu prin ce metode, dar o să lupt cu toate armele pentru ca al meu copil să învețe să nu-și paralizeze nicicând simțurile și să știe să zâmbească mereu, mai mult cu tot sufletul, decât cu buzele și pomeții obrajilor.

Cred cu tărie că zâmbetul îl moștenim, de mici copii, în sânul familei, în serile tihnite de acasă, în care tot ce ne copleșeșete sunt căldura și zâmbetul celor mai dragi ființe din univers. Dar când părinților le este tot mai greu să zâmbească, căci ei, la rândul lor, au crescut într-un mediu în care zâmbetele puteau fi observate numai la fotografiile de la “bâlci”, vreme de doar câteva secunde, parcă “un nu știu ce” începe să-și pună amprenta într-un mod deloc benefic pentru psihicul și dezvoltarea armonioasă a unui suflet curat.

Și nici nu sunt de blamat în vreun fel pentru tristețea lor continuă, căci neajunsurile erau mult prea greu de îndurat. Ar putea fi, însă, condamnat jocul perfid al sorții, jocul dur, care lasă, uneori, suflete imaculate în grija unui singur părinte. Mult prea bulversat și el ca să mai poată oferi atenție psihicului a trei copii, în afara trudei pentru traiul zinic.

Eu, deși părinții mei resimțeau din plin anii săraci și grei, precum și apăsarea lipsurilor materiale, datorită lor și trudei lor zilnice și neobosite parcă, nu am fost pusă în situații care să mă facă să conștientizez cât de anevoios se poate trece uneori, prin viață, din pricina unor privațiuni aparent, banale. Mi-au lipsit însă, din plin și dureros de frustrant, îmbrățișări și cuvinte de iubire. Mi-au lipsit zâmbete, mi-au lipsit mângâieri. În rarele momente în care la noi acasă se râdea în hohote, eram cel mai fericit copil de pe pământ. Și râdeam din tot sufletul, tot de dragul dulcei-efemere atmosfere, uneori, chiar și fără să înțeleg glumele. Știam că, dacă râdem, înseamnă că suntem fericiți. Iar apoi, zile în șir, asteptam cu sufletul la gură, sperând la un “repetir”. De fiecare dată, însă, nu aveam parte de el. Și, cu tot cu sufletul meu de copil, mă închideam în cele mai ascunse unghere ale interiorului meu. Nici măcar foame nu îmi mai era, când nu eram toți patru la masă, nu-mi era foame nici de grozavele mâncăruri gătite de cele mai muncite mâini din univers, îmi era, însă, foame de atenția și bucuria părinților mei. Îmi era foame de un….”te iubesc”…deși nu simțisem niciodată cum ar fi să mi se spună asta. Îmi doream, totuși, din tot sufletul, și visam mereu la cuvintele astea, rostite la noi acasă. Nu le-am auzit niciodată. Și… cu cât conștientizam mai tare care este normalitatea și firescul, cu atât mai tare mi se adânceau dorințele și visările la căldură și atenție. De aceea, îmi promit mie, însămi, să fiu cea mai caldă, blândă, iubitoare și atentă mamă din univers pentru îngerul și minunea vieții mele. Îmi promit și voi reuși negreșit, căci este o promisiune de neîncălcat.

Guest post by Alina Tapi

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

În viața asta, adevărata bucurie o simți după o mare durere

Ziua Internaţională a Zâmbetului şi a faptelor bune

Celebritate sau succes?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Laura / 1 September 2020 9:43

    Foarte frumos, si eu am mers exact pe aceeasi filozofie cand mi-am educat copii.

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro