Omul din balcon – o tentativă de manifest social

Mircea Ciungu

22 September 2013

Un medic este prin excelență ființă socială. El face parte din viața cetății și, fără a-și afișa partizanatul politic, are datoria să ia poziție în fața concitadinilor săi. Dorința sa este ca cei care îi sunt vecini și pacienți, să o ducă mai bine. Viața copiilor, ca și curățenia rigolelor, sunt esențiale pentru el. De aceea el are datoria să atragă atenția locuitorilor cetății atunci când comportamente și atitudini aberante le pun viața în primejdie. Dar ca orice alt om, doctorul poate greși. În fond și în formă. Singura lui scuză ar putea fi faptul că îi pasă prea mult de oameni. Și că nu are studii de filologie.

M-am reîntors în țară după cinci luni de absență. Am mers pe autostrăzi vreo două mii de kilometri, prin patru țări. Am intrat în România printr-un portal temporal care desparte două lumi. M-am trezit în întuneric, pe un drum tăiat în noapte ca o nălucă, străbătând sate fantomatice.

Iată o lume ruptă parcă din povestea lui Bram Stocker, mi-am zis, o lume crepusculară, secretă, paralelă cu normalitatea. La fel de pitorească ca în vremea lui Vlahuță, la fel de proletar-patetică ca în mintea lui Geo Bogza. O Românie “Sahia – film”. Patria mea.

Autostrada maghiară se oprește la Mako, inutilă, abandonată, răpusă de eternitatea românescă, o eternitate pastorală, în care transhumanțele nu au nevoie de autostrăzi, iar vodă, oricum s-ar chema el, preferă să ia scara de la grindă, dă-i dracului de meșteri, să sară dacă vor să plece. Așa că de la Cenad încoace doar „stelele făclii” și licuricii mai aruncă o părere de lumină asupra drumului care leagă România mioritică de restul lumii cunoscute. Da, dar sunt acasă și asta nu se măsoară în kilometri de autostradă, și nici în Euro. Ce contează că trecerile la nivel cu calea ferată nu sunt semnalizate, ce contează o căruță care se ivește din întuneric ca moartea, ce contează că un câine îmi taie calea.

Merită să pleci măcar și pentru a putea trăi sentimentul copleșitor al întoarcerii acasă. Nu contează cât risipești, atâta timp cât iată, prietenii, toți ai tăi, sunt gata să taie vițelul cel gras și să te întâmpine cu toată uimirea și sinceritatea bucuriei. Nu vei simți niciodată toate astea stând acasă. Prietenia nu se consolidază prin vizite pe săptămână, ci prin kilometri distanță și luni de absență. Dar asta este o altă poveste. Fapt este că autostrada europeană se oprește la marginea de vest a României. Romania este o poartă întredeschisă în spatele căreia se aude un lătrat de câine și o vagă tânguială care a aduce a combinație de manea cu saxo beat și generic de emisiune de bingo. Să nu-mi spuneți că există și o altfel de Românie la etajul superior, că nu se pune. Eu îl știu pe Dan Grigore și îi știu pe Cărtărescu, pe Chirilă sau pe tinerii regizori și mai știu niște poeți și niște pictori care își ronțăie vorbele și vopselele în așteptarea unei invitații la Boston sau Viena. CV-urile olimpicilor sunt în topul hârtiilor pe la Universitățile americane.

O vitrină cu bibelouri într-un bazar mirosind a sărăcie și a prostie. România nu era așa cu 40 de ani în urmă. Săracia avea o poleială de ștaif. Și de bun simț. Nu vedeai ceafa groasă revărsată peste lănțoiul de aur, cu BMW-ul în cârcă. Contabilii știau să facă conversație în franceză :„ je m’appelle camarade Pandele” , țiganii lăutari cântau folclor autentic, iar ceilalți făceau cazane de aramă, maiștrii strungari știau să-și danseze nevestele tango, doctorii cântau arii din opere în timpul operației, studenții se îmbătau cu vodcă Wyborova și citeau Marcuse, Nicolae Herlea era modelul național, iar Cleopatra Melidoneanu, sex simbolul și diva. Becali și Bianca Dragușanu (scuze domnișoară, dar aveți notorietate) de astăzi. Excepțională evoluție! Dar ce-mi pasă mie? Anul viitor voi vota la municipalele franceze.

Am făcut totuși un tur de știri, să văd ce se mai întâmplă prin târg. Și am remarcat două subiecte majore care au polarizat societatea românească – Roșia Montană și uciderea unui copil de către câinii maidanezi din București. Recția străzii la legea referitoare la exploatarea aurului m-a uimit și m-a impresionat. Nu prea se știe nici care este miza și nici ce presupune exploatarea respectivă – multă emoție, clișee ecologiste, povești cu turismul. Cert este că se pregătește o plesneală de tipul Autostrada Bechtel sau privatizarea Petrom. Miza nu este cianura. Doar românii naivi și de bună credință s-au mișcat într-o cruciadă verde, inutilă de vreme ce locul ăla este gata poluat și fezandat, ca și alte plaiuri românești. Am fost în zona aia cu ani în urmă și am văzut ce dezastru ecologic este acolo. La fel ca și în Valea Jiului. Păi unde ați fost măi, fraților? Arată ca pe Lună! Dar de poluarea conștiințelor, dar de poluarea învățământului și de poluarea sănătății ce părere aveți? Habar nu au ce se întâmplă în jurul lor băieții și fetele alea care cer turism la Roșia. Există garanții, dacă vrei să le ceri, există proceduri, dacă vrei să le respecți. Dar dacă vrei să bagi banii la teșcherea sau la partid atunci te doare în cot de poluare și de amărâții ăia care se cred militanți ecologiști.

Miza nu este ecologică. Fiți cu ochii pe politicieni ca pe Coroiu, banditul! Acolo este cianura! Ne-au făcut până acum, ca pe mititei. Și tot i-ar vota populi cu 60%. Păi, fraților, atunci binemeritați de la istorie. Spunea Țuțea, când l-au avertizat că poporul a votat cu Iliescu la 85%, în ciuda celor 50 de ani de umilințe, că nu vrea să știe de așa popor idiot. Eu ce să spun? Că doar nu sunt atât de îndreptățit ca și Țuțea ca să-mi dau cu părerea. În fine, poate că iată, în sfârșit, se sumețește și în România conștiința ecologică. Că tot a trecut vara și mai scapă și poienile noastre de mormanele de mizerii lăsate în urmă de mâncătorii de mici ai marilor orașe. Dulce ecologie românească, ce-ți doresc eu ție, să nu te îneci de peturi și gunoaie înainte de a te confrunta cu cianurile și gazele de șist fracturate. Mai ușor cu pianul pe scări fraților, că avem gaz din belșug de la maica Rusia. Gratis. Și aur. Doar că zace în beci la Kremlin. Cu aur sau fără, suntem la fel de indiferenți în fața istoriei și a destinului nostru. Ne aruncăm în cauze de conjunctură fără să știm de ce. Poluarea din televizoare? Râuri de cianuri! Și aia ne ucide copiii, mai eficient decât maidanezii.

În schimb cealalaltă istorie, mai puțin politizată, dar la fel de isterizantă, m-a readus în realitatea isarlâkului romanesc de valori, unic între țările europene.

Nu mă pronunț, de vreme ce am ales să trăiesc în altă lume. Prefer să adopt poziția unuia care privește din balcon șirul de oameni care scandează tot soiul de bazaconii, ca la revoluție, soro. Eu mi-am făcut datoria de vuvuzelă în anii ’90, când am lipit afișe pro monarhiste, proliberale și proclamația de la Timișoara, într-un dispensar minier din Valea Jiului, când mi-am scuipat plămânii pe străzi, când am dat interviuri unor ziarișt olandezi despre minciunile lui Ion Iliescu și revoluția lui, toate astea într-o perioadă în care minerii făceau legea cu parul prin București. A fost riscant și în van. Azi îmi dau peste nas niște liberali de pripas, care confundă liberalismul cu șmecheria de a face afaceri cu statul. De asta m-a apucat greața și am plecat unde am văzut cu ochii. Las că plătesc impozite statului francez, poate că le folosesc mai bine decât ai mei.

Nu-mi permit altă poziție decât cea a balconului. Privesc. România a rămas țara lui nea Gică de la 2, în izmenele de pijama, maiou și șlapi, jucând table în fața blocului cu nea Vasile de la 3 și bârfindu-l pe Ionescu de la 4, care și-a luat, sclifositul, un Volvo la mâna a doua, cu banii lui fi-su din Anglia, fir-a-ți ai dracului de băsiști, n-ai văzut bă că umblă numai cu cămașa aia portocalie, nesimțitul!”. Aceași obsesie. Aceași sărăcie. Aceași lipsă de perspective. Am ajuns să cred că un proiect major poate fi viabil la noi doar prin voința unei puteri străine. Admiterea în UE este un exemplu. Implicarea FMI în stabilizarea macroeconomică din perioada crizei financiare, un alt exemplu. Toate Unirile românești… Este părerea unuia din balcon, nu am pretenții de analist politic – sunt deja prea mulți în România! Să ai de ales între Boc și Ponta, între Băsescu și Năstase, ce comedie tragică! Și mai tragic este că un alt tip de personaj politic ar trece neobservat între caricaturile funeste care au populat ca celulele canceroase viața României. Există o variantă, un tip de cu totul altă factură – nu spui cine – dar este condamnat la eșec pentru că ne-am pierdut discernământul în toată manipilarea asta excelent organizată de un coțcar fost ofițer de securitate, recunoscut până și de justiția românească. Ce mai contează pe lângă liota de miniștri și parlamentari cu dosare penale, care sunt votați chiar și din pușcării. Îți stă mintea în loc! Nu povestesc asta în Franța, că mi-e rușine. Și așa mi-e greu să explic ce diferență semantică este între rom și român și ce ce se ascunde în spatele cuvântului discriminare. Sunt subiecte sensibile, nu-i așa, nea Mădăline? Și până la urmă ce diferență este între tabăra de rulote de lângă Lyon și un sat amărât de lângă Giurgiu aflat încă în evul mediu? Aveți biroul la etajul 5, cu ferestre cât peretele? Să vă fie de bine! De sus, Bucureștiul arată frumos.

În Franța, societatea este preocupată de creșterea șomajului, de modificarea legii pensionarii în sensul prelungirii contribuției, legiferarea căsătoriilor dintre homosexuali și adopția copiilor de către aceste cupluri, acuzarea unui bijutier pentru uciderea unuia dintre cei care i-au jefuit tejgheaua sub amenințarea armelor. Simpatia francezilor pentru acest negustor a fost atât de mare încât l-a instigat până și pe președintele Hollande să-și dea cu părerea. Care Hollande s-a prăbușit în sondaje, dar nu se gândește nimeni să ceară un referendum de demitere… Problema gazelor de șist tulbură și apele pe Sena, dar asta mai ales pentru că ecologiștii sunt în guvern și le place să înfigă ace în trompa elefantului socialist. Franța are energie, își permite să lase șistul la locul lui.

Nu există termen de comparație între preocupările străzii din cele două țări. Francezii își țin cîinii în casă sau în lesă, și-i iau cu ei cînd pleacă în concediu. Nu am auzit lătrat de cîine în stațiunile prin care am fost vara asta, deși erau o mulțime, de toate rasele. Patrupedele francezilor sunt la fel de civilizate ca și stăpânii lor. Fac parte din familie și beneficiază de aceași atenție și educație ca și copiii. Nu am văzut câini vagabonzi. Ăia își iubesc cu adevărat animalele. Și românii își iubesc cîinii. Cel puțin declarativ.

Eu am avut un maidanez, Dixie, care dormea pe preș în fața ușii. Din care pricină nici un prieten nu a mai îndrăznit să-mi calce pragul, decît însoțit de mine de la intrare. Dixie era mare și avea un simț al proprietății foarte dezvoltat. Nu puteam să o țin în casă pentru că noaptea lătra după mâțe. Nu a mușcat pe nimeni. Nu-i plăceau copiii, țiganii și oamenii în cizme de cauciuc. Nu într-atât încât să-i și ucidă. În rest era un câine normal. Mă însoțea pe dealuri sau pe drumul spre dispensarul minier. A murit otrăvită. Apoi mi-am luat două pisici care m-au însoțit 12 ani. Totuși…

Între oameni și cîini există un raport foarte clar. Oamenii au grijă de cîini, iar cîinii nu atacă oameni. Așa este legea. Când legea este încălcată de una din părți ceva nu este în regulă, iar cel care a încălcat consemnul se pune în afara legii și trebuie să plătească. De obicei cel care greșește este omul. Când nea caisă (ceaușescu) a pus să fie demolat Bucureștiul ca să-și facă piramidă la concurență cu faraonii, a lăsat pe drumuri o grămadă de cîini, pe care cei care au luat drumul amar al blocurilor cenușii, i-au abandonat pe străzi. Oricum Romînia nu a avut niciodată o adevărată civilizație urbană. Târgurile au fost prelungiri ale satului, iar la țară cîinii stau în lanț și mănâncă resturi de la masa saracă a stăpânilor. Românii au descoperit civilizația orașului târziu, mai întâi în Ardeal și în Banat, dar și acolo satul a fost vatra matriceală. Până în urmă cu 30-40 de ani, cei care aveau animale de companie erau ridiculizați și nu mă refer doar la Caragiale și la Bubico, “mânca-i-ai coada, cucoană”. Să plimbi câinele în lesă era considerată o fandoseală și snobism.

Zilele astea am auzit o minciună mare cât primăria capitalei și anume că românii sunt un popor civilizat, iubitor de animale. De unde ați mai scos-o? Șoselele sunt pline de animale lăsate să pască pe marginea șanțului. Am avut colegi care s-au trezit cu calul pe parbriz. Mârțoaga Fefelegii a rămas doar în litera cărții, ca si câinele Vitoriei Lipan. Acel „dă drumul cânelui”, aparține altui popor. Din păcate…

Într-un parc din București un câine a omorât un om. Devine ceva banal în România, așa cum s-a banalizat și gâlceava din jurul cestiunii. Că trebuia să caute cîinele la măsele să vadă dacă are urme de resturi umane, că ce căuta copilul ăla în parc și la urmă, că de vină este bunică-sa. Copiii nu au ce să caute în parcuri! Copiii trebuie să se joace în fotele bunicii. Țineți copiii în lesă – sunt periculoși, pentru că întărâtă câinii! Aberant! Bunica este de vină. Parcul este de vină. Copilul este de vină. Unde dracu am nimerit? Apoi vin unii și spun că trebuie omorâți toți câinii! Ceva îmi scapă în totă tărășenia asta. Mor caii rupți în bătaie, mor câinii pe toate șoselele, și mai rău ca orice pe lumea asta, mor copii. Câtă cianură ne curge prin artere și prin inimi, domniile voastre, eco, emo, etno etc. ?

Nu mă interesează ce soluție va fi aleasă, mai ales că nu va fi nici o soluție. Românii, adică noi, nu avem voință nici când este vorba de parcul în care ne plimbăm câinii sau copiii. Ce ne privește pe noi toți? Moartea este inevitabilă chiar și atunci când poate fi anticipată. Câtă asemănare între drobul de sare și Cronica unei morți anunțate! Miracolul este la fel de prezent în Columbia lui Marquez ca și în parcurile Bucureștene.

În Franța primarul ar fi fost dat prin smoală și trimis în Guyana ca să spargă pietre, ca Papillon. În București, va candida la președinție, pentru că e șmecher, nu pentru că îi pasă cât de-o ceapă degerată de pacienții pe care îi gestionează. Sau de câinii care, cică, sunt comunitari. Hm, comunitate și câini…

Bucureștiul a ajuns celebru în Europa pentru haitele de câini care împânzesc orașul. O bătrână doamnă avocat care bufnițește pe ecranele tv pe tema în speță, afirma senină că nu există câini pe stradă, darămite haite. Termenul de haită îi provoca doamnei neliniști existențiale. Mamaie, câinele este un animal care se sălbaticește când este lăsat de capul lui și atunci se adună în haite. Scopul nu este, evident, formarea unui sindicat. Este vorba despre teritoriu și vânătoare. Dar dacă singurele cunoștințe despre câini se referă la bichonul de pe divanul din sufragerie, nu are cum să accepte o realitate care există în parcul de peste drum.

Haitele din București sunt o realitate. Am fost luat la examen de o haită de asta, în spatele Casei Scânteii – că presă liberă nu știu dacă mai există in România – și am scăpat ca prin minune, pentru că am știut ce să fac. Să mă fi întors și să o iau la sănătoasa ar fi fost motiv pentru o știre de breaking news și câteva zeci de puncte de sutură. Ce șansă ar fi avut un copil sau doamna avocat?

În numele lui Dixie, vă spun că după mintea mea ar trebui luați câinii ăștia de pe stradă și duși în adăposturi. Acolo își pot aștepta adopția sau eutanasia, așa cum se întâmplă și pe la alții. Ne va costa cam mult, dar așa se întâmplă dacă bagi sub preș o mortăciune. Mortăciunea este un copil, din păcate. Și dacă în alte țări această moarte ar servi drept pretext pentru măsuri excepționale, la noi nu este decît motiv de talk show și găselniță de presă. Cică nu suntem un popor barbar. Ba da, suntem! Avem liste de așteptare pentru pacienții bolnavi de cancer, pacienții mor prin spitale de infecții nosocomiale, lăsăm oameni să moară pentru că guvernul nu este în stare să considere sănătatea o prioritate. Faptul ca mii de oameni sunt mușcați de câini și că la 3 luni câte o babă sau un copil sunt transformati în biftec tartar au devenit fapt divers și suculent pentru presă.

Eutanasia este o soluție extremă, dar nu trebuie să fie o pedeapsă pentru un fapt emoțional. În mod normal nu ar trebui să moară nici câini, nici copii. Într-o țară normală. În România, o fisură de neînțeles se produce atunci când vine vorba de câinii comunitari. Delta Dunării nu produce atâta emoție. Câinele Enot nici atât…Patrocle a intrat atât de mult în conștiința unora dintre concetățenii mei încât sunt incapabili de compasiune pentru oameni. În Franța, eutanasia este o măsură discutată în mediile medicale, cu referire la pacienți pentru care viața înseamnă suferință extremă, atât fizică cât și psihică.

Noi avem o populație canină urbană în exces și care este în curs de sălbăticire. E un fapt. Trebuie să fii ipocrit ca să negi asta. Îmi pare rău că trebuie să fac această afirmație.

Între oameni și câini există raporturi foarte clare. În București se întâmplă un fenomen biologic unic între orașele mari, oamenii își împart teritoriul cu câini sălbăticiți. Inevitabil, conflicul va face și în continuare victime. Este doar o chestiune de timp până la următorul omor. Nu am auzit zilele astea nici un specialist în zoologie care să-și dea cu părerea. Doar câțiva ”iubitori de animale”, revoltați de obrăznicia acelui copil care a considerat parcul ca pe teritoriul lui de joacă și nu ca pe teren de vânătoare al celui mai bun prieten al omului. Lui Zdreanță i-au crescut colții. Japonezul mușcat acum câțiva ani se pare că a decedat de inimă rea, asta este concluzia la care a ajuns doamna Paula Iacob. Iar cățelul a fost reeducat de o familie de nemți și a salvat de la înec un copil de origine pakistaneză. Așa că dormiți liniștiți. Cineva vă protejează. Poate Sfântul Andrei, ocrotitorul României….

Îmi cer scuze că mi-am dat cu părerea. Dar ați observat că nu m-am pronunțat fățiș de o parte sau alta. Sau măcar am încercat. Dacă mi s-ar cere părerea într-un referendum , m-aș pronunța, așa cum am făcut-o de 23 de ani încoace în absolut toate momentele electorale. Asta mi-a dat dreptul să înjur. Azi prefer să fiu atât de echivoc cât se poate, nu pentru că mă feresc să supăr pe cineva, ci pentru că soluțiile trebuie să vină în urma unor dezbateri naționale finalizate cu referendumuri, ca în Elveția. Dar dacă legea referendumului se va adopta cu clauza de 30% atunci vă așteaptă timpuri grele. Mă mir că nu iese nimeni în stradă pentru legea referendumului. În Franța lumea este mult mai implicată. Se mobilizeaza rapid pentru chestiuni care îi privesc. La noi parcă s-a băgat bromură în apa minerală, sau în făina de porumb.

La urma urmei asta este democrația. Dar pentru asta trebuie informație și nu emoții în direct la tv. Românii oferă un paradox interesant: sunt emoționali la un nivel maladiv, dar au sufletul plin de cavități. A murit un copil? Și ce dacă. Avem miniștri penali? Și ce dacă. A ajuns plagiatul o virtute și un sport național? Și ce dacă. Ministrul de interne al Franței a anunțat că nu sprijină aderarea României la Shengen. Păi, cum? Doar e socialist de-al nostru. Văr primar, fiu al mătușii noastre, cum ar veni.

Domnilor ecologiști de Duminică, este multă cianură peste România. Pleacă doctorii, profesorii se fac cârnățari, olimpicii rămân prin gări străine. Mâine, poimâine, vom vedea la intrarea în parcuri indicatorul Interzis copiilor – pericol de moarte. Este bine că v-ați trezit, dar aveți de făcut multă curățenie.

Eu mi-am pus pielea la bătaie destul. Și am plătit pentru asta. “ Nu stați în balcoane că muriți de foame” , cam așa suna naivitatea “ecologiștilor” de acum două decenii. Ni se spunea și “golani”. Ar fi cazul ca o generație să să se trezească la realitate. Viața nu este role play sau team building în tricouri de companie.

Aș fi vrut să scriu despre altceva, am fost prin locuri superbe, pe Cote Vermeille, în Țara Bascilor, la Biarritz, în Pirinei și în Navarra, am întâlnit oameni extraordinari, cu povești extraordinare și iată că mă doare de Roșia Montană și de câinii fără stăpân. Mă doare de România. Cu riscul să aruncați cu ouă clocite în mine. Ca la orice nuntă, muzica nu-i va mulțumi pe toți.

Care este totuși contribuția mea la rezolvarea acestor probleme românești? Păi, de exemplu, eu nu port aur și am lăsat un loc de muncă liber pentru unul din confrații mei. În al doilea rând, am ales un animal de casă care, deși mușcă când este tras de codiță, nu omoară copii. Un iepure. O cheamă Chița și este un iepure pitic. Sare pe mobile, pe masă și ronțăie covoare. Funcționează cu iarbă și salată, deci este și ecologic. Mai mult nu pot face.

Vă salut de pe balustrada balconului!



Citiţi şi

Nervi de weekend

Prima terapie în apă

Ana, mai dă-mi o șansă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,145 views

Your tuppence

  1. Rosturile tăcerii | Catchy / 5 November 2013 9:36

    […] înclinat spre cer, cu inima dezmierdată de Dumnezeu. Prezenţa ei pe lume era legământul meu cu bucuria, sufletul ei – slava fericirii. Cum i-am spus într-o seară, dacă Dumnezeu va fi binevoit ca […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Simone / 24 September 2013 15:47

    Detasarea cu care priviti evenimente gen Rosia, cainii fara stapan etc este semn de instrainare de Romania, care dupa parerea mea, vine dintr-un instinct sanatos de supravietuire.. Iar in timp ce in tarile..civilizate comunitatile au inteles sa-si asume niste etichete, ca sa-si defineasca identitatea (eg. unii-s musulmani, altii sunt homosexuali, poate evrei etc), romanii continua sa aiba de explicat “ce nu sunt”- intai, asa cum ati vazut-ca nu sunt rromi! Poate ca revoltele lor recente sunt modul de a argumenta ca nu sunt..groapa de gunoi de orice fel, a Europei, a Sua, mai nou si a canadienilor care s-au bucurat de-a lungul anilor de exodul creierelor educate si din Romania! Fiindca acum cineva le interzice sa viseze, de ex, la Quebec si le recomanda sa viseze la Italia, Spania,de la anul, la Uk, in rand cu toti romanii necalificati!Hehe..E greu insa de spus ce sunt romanii!
    Articolele de aici mi se par cele mai inchegate de pe siteul asta si sa fie interesant, de vazut daca o sa fiti antrenat de alegerile franceze?Probabil ca nu, dat fiind ca ar fi ca si cum ati lupta in razboiul altora..si in Franta sunt cateva raboaie de luptat -daca considerati Normandia sufocata de ind. nucleara, coruptia in genul Cahuzac, problemele cu imigratia din fostele colonii franceze care schimba in statistici recente profilul francezului de rand, din alb catolic..

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Dr.C.Santmire / 23 September 2013 20:19

    What’s your point, totusi? Care e mesajul? Romania nu mai e ce-a fost? Ti-ai spus punctul sus si tare: ai plecat. Critica ar fi bine sa mearga mana in mana cu dorinta (si fapta) de a schimba ceva. Daca nu e doar o exprimare a durerii, ce musca bucati de carne si din cei ramasi. Cum doresc tuturor romanilor, inclusiv mie: sper ca te vei reintoarce.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. mama pipotica / 22 September 2013 21:54

    wow… m-a uns pe pipota, pe ficat, pe inima… pe orice organ intern.
    a fost asa, ca o zguduire in direct! Pacat ca nu stiu cum sa umplu netul cu zguduirea asta.. pun linkuri.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. dali / 22 September 2013 19:24

    eu cred ca mananci subtil un c**** – vorba lui Tutea. cand va fi o Rosia Montana si in Francia, atunci poate ca am sa te cred. pana una alta vezi ca a inceput manifestatia la Universitate… esti asteptat!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro