Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Papa Francisc: Acum, în timp ce suntem pe o mare agitată, te implorăm: „Trezește-te, Doamne!”.

28 March 2020

Papa Francisc s-a rugat singur vineri, 27 martie, pe ploaie, într-o ceremonie istorică, oferind binecuvântarea “Urbi et Orbi”, în Piaţa Sfântul Petru, complet goală goală. Coronavirusul i-a pus pe toţi ″în aceeaşi barcă″⁣, a spus Papa, îndemnând oamenii să vadă criza ca pe un test de solidaritate şi ca pe o amintire a valorilor de bază.

Această binecuvântare specială “Urbi et Orbi” este oferită în mod obișnuit doar în trei situații: când Papa este ales succesorul lui Petru, în ziua de Crăciun şi în ziua de Paşte.

O redăm integral mai jos, preluată de aici, cu mulțumiri.

«După ce s-a înserat» (Mc 4,35). Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o. De săptămâni întregi pare că s-a așternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra piețelor noastre, deasupra străzilor și orașelor noastre; au pus stăpânire pe viețile noastre întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare și cu un gol dezolator, care paralizează totul la trecerea sa: acest lucru se simte în aer, se observă în gesturi, se citește în priviri. Ne-am trezit înfricoșați și rătăciți. Asemenea discipolilor din Evanghelie am fost luați prin suprindere de o furtună neașteptată și furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, chemați cu toții să rămânem împreună, având toți nevoie să ne aducem mângâiere unii altora. Pe această barcă… suntem cu toții. Asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas și spun înfricoșați: «Pierim» (v. 38), și noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.

Ne regăsim cu ușurință în această relatare. Ceea ce ni se pare greu de înțeles este atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt în mod firesc alarmați și disperați, El stă la pupă, în acea parte a bărcii care se scufundă prima. Și ce face? În ciuda clătinării puternice a bărcii, doarme liniștit, încrezător în Tatăl ceresc – este singura dată în care în Evanghelie îl vedem pe Isus că doarme -. Apoi, când este trezit, după ce a potolit vântul și apele, li se adresează disipolilor cu un ton mustrător: «De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?» (v. 40).

Photo by Vatican Pool/Getty Images

Photo by Franco Origlia/Getty Images

Să încercăm să înțelegem. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, care se opune încrederii pe care o manifestă Isus? Ei nu încetaseră să creadă în El, de fapt l-au chemat. Dar să vedem cum îl invocă: « Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ți pasă: consideră că pe Isus nu-l interesează de ei, că nu are grijă de ei. Când discutăm între noi, în familiile noastre, unul dintre lucrurile care ne doare cel mai mult e când auzim că ni se spune: „Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și stârnește furtuni în inimă. Probabil că l-a tulburat și pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. De fapt, o dată chemat, îi salvează pe discipolii săi descurajați.

Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite certitudinile false și inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne dovedește cum am lăsat să adoarmă și să ne părăsească ceea ce alimentează, susține și fortifică viața noastră și comunitatea noastră. Furtuna scoate la suprafață toate propunerile prin care am „ambalat” și uitat ceea ce a însuflețit spiritul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia obișnuințe aparent „salvatoare”, incapabile să facă apel la rădăcinile noastre și să evoce memoria bătrânilor noștri, lipsindu-ne astfel de imunitatea necesară pentru a înfrunta aversitățile.

O dată cu furtuna s-a șters și machiajul acelor stereotipuri cu care acopeream „ego-urile” noastre, mereu preocupați de propria imagine; și a rămas descoperită, din nou, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați.

«De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?». Doamne, în această seară, Cuvântul tău ne impresionează și ne privește, pe toți. În această lume a noastră, pe care o iubești mai mult decât o iubim noi, am mers cu toată viteza înainte, simțindu-ne puternici și capabili de orice. Avizi de câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrași de grabă. Nu ne-am oprit în fața apelurilor tale, nu ne-am trezit în fața războaielor și a nedreptăților planetare, nu am ascultat glasul celor săraci, al planetei noastre grav bolnavă. Am continuat fără teamă, crezând că vom rămâne mereu sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem pe o mare agitată, te implorăm: „Trezește-te, Doamne!”.

«De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?». Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă doar să credem că tu exiști, ci să venim la Tine și să ne încredem în Tine. În acest Post Mare răsună apelul tău urgent: „Convertiți-vă”, «întoarceți-vă la mine din toată inima » (Gal 2,12). Ne chemi să primim acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ce contează și ce e trecător, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este necesar. Este timpul de a restabili traseul vieții noastre către tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii tovarăși de drum exemplari, care, la teamă, au răspuns cu darul propriei vieți. Este puterea lucrătoare a Duhului Sfânt revărsată și plămădită în dăruiri curajoase și generoase. Este viața Duhului capabil să răscumpere, să valorifice și să arate că viețile noastre sunt întrețesute și susținute de persoane obișnuite – de obicei uitate – care nu apar în titluri de ziare și de reviste, nici pe marile pasarele ale ultimului show, dar care, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri și infirmiere, angajați din supermarket-uri, agenți de poliție, îngrijitori, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, persoane consacrate și mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează singur. În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul stadiu de dezvoltare a popoarelor noastre, descoperim rugăciunea sacerdotală a lui Isus: «ca toți să fie una» (In 17,21). Cât de mulți sunt cei care practică în fiecare zi răbdarea și răspândesc speranță, având grijă să nu semene panică, ci co-responsabilitate. Cât de mulți tați, mame, bunici și bunice, profesori îi învață pe copiii noștri, cu gesturi mărunte și cotidiene, cum să înfrunte și să traverseze o criză, readaptând obișnuințe, îmbărbătând, și încurajând rugăciunea. Cât de multe persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciunea și slujirea tăcută: sunt armele noastre învingătoare.

«De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?». Începutul credinței stă în a recunoaște că avem nevoie de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne scufundăm: avem nevoie de Domnul așa cum navigatorii din vechime aveau nevoie de stele. Să-l invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să-i încredințăm temerile noastre, pentru ca el să le risipească. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, alături de el la bord, nu naufragiem. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și lucrurile urâte. El aduce seninul în furtunile vieților noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu piere niciodată.

Domnul ne interprelează și, în mijlocul furtunii, ne invită să trezim și să activăm solidaritatea și speranța capabile să ofere trăinicie, sprijin și semnificație acestor ceasuri în care totul pare că naufragiază. Domnul se trezește pentru a trezi și a reînsufleți credința noastră pascală. Avem o ancoră: prin crucea lui am fost mântuiți. Avem o cârmă: prin crucea lui am fost răscumpărați. Avem o speranță: prin crucea lui am fost vindecați și îmbrățișați pentru ca nimeni și nimic să nu ne despartă de iubirea sa mântuitoare. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecțiune și a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: [Isus] a înviat și trăiește împreună cu noi. Domnul ne cere de pe crucea sa să regăsim viața care ne așteaptă, să privim spre cei care ne solicită, să recunoaștem și să sporim harul care sălășluiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cfr Is 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, ci să-l lăsăm să reaprindă speranța.

A îmbrățișa crucea lui înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate contrarietățile timpului prezent, abandonând pentru un moment goana noastră după atotputernicie și avuție, pentru a da spațiu creativității pe care numai Duhul Sfânt o poate trezi. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spații unde toți pot să se simtă chemați și care să permită noi forme de ospitalitate, de fratenitate și de solidaritate. Prin crucea lui am fost mântuiți pentru a primi speranță și pentru a permite ca ea, crucea, să ne întărească și să ne sprijine în toate formele și căile posibile care ne pot ajuta să ne protejăm și să protejăm. Să-l îmbrățișăm pe Domnul pentru a îmbrățișa speranța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.

«De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?». Iubiți frați și surori, din acest loc, care amintește credința de piatră a lui Petru, în această seară aș vrea să vă încredințez pe toți Domnului, prin mijlocirea Maicii Sale Sfinte, salvarea poporului său, steaua mării în vreme de furtună. Dintre aceste coloane care îmbrățișează Roma și lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare mângâietoare, binecuvântarea lui Dumnezeu. Doamne, binecuvântează omenirea, dă sănătate trupurilor și mângâiere inimilor. Ne ceri să nu ne temem. Dar credința noastră este slabă și suntem cuprinși de teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa în voia furtunii. Repetă din nou: «Nu vă temeți » (Mt 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, „îi încredințăm lui toată îngrijorarea noastră, căci el se îngrijește de noi!” (cfr 1 Pt 5,7).

Autor: Papa Francisc
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Angelus.com.ro
Publicarea în original: 27.03.2020



Citiţi şi

Ochii văd

1 iunie 2020 – cronica știrilor pozitive

Înălțarea Domnului – peștele și mierea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro