Credeți în destin? Credeți că o să apară omul de care aveți nevoie la momentul potrivit? Credeți că în momentul în care nu o să mai puteți se va întâmpla un miracol care o să vă încarce bateriile? Eu nu credeam, doar că anul trecut când a apărut El în viața mea, eu eram la capătul puterilor după un divorț destul de stresant și EL mi-a luminat viața timp de câteva luni.
Totul s-a terminat la începutul lui septembrie și atunci am căutat tot felul de vinovați: m-am învinovățit pe mine, am crezut că mă pedepsește universul, ajunsesem chiar să îmi doresc să uit fiecare amintire cu el.
Știam că îmi fac rău singură, dar nu mă puteam abține și am ajuns să îl caut cu privirea în toate mașinile roșii pe care le vedeam, tresăream de fiecare dată când treceam pe lângă un bărbat cu ochelari… doar că niciodată nu era El. Treceau zilele, săptămânile, lunile și așteptam ca Timpul să își facă magia să mă vindece, pentru că asta auzisem peste tot Timpul vindecă orice, dă-i timp Timpului și o să vezi că o să-l uiți și totul o să fie bine.
Teoretic, astăzi trebuia să fiu în pat. Ieri, doctorița mi-a spus „aveți o inimă epuizată, abia vă găsesc pulsul, aveți nevoie de odihnă multă“, doar că eu, o obsedată de serviciu, nu puteam concepe să stau în pat când atâta lume are nevoie de mine. Și aici intervine destinul.
Totul a început ca o zi normală, poate cu un pic mai multă oboseală, dar totul s-a schimbat când semaforul s-a făcut roșu și eu l-am zărit pe El. Primul lucru pe care l-am observat a fost că nu mai era bărbatul elegant pe care îl știam, îi lipsea paltonul, pantofii eleganți și fața lui parcă nu mai emana acea magie, era atât de schimbat încât nici nu eram sigură că e el până când ni s-au intersectat privirile. Cred că totul a durat cel mult 10 secunde, însă mie mi s-a părut o veșnicie. Acum, după câteva ore, încerc să îmi dau seama când s-a făcut semaforul verde (nu sunt sigură nici dacă am trecut pe verde sau pe roșu), dar un lucru știu sigur: am zâmbit și când m-a văzut a zâmbit și el, iar atunci parcă timpul s-a oprit în loc.
Doamne, ce bine este să simți că trăiești din nou! Să simți cum îți pulsează inima mai să iasă din piept (parcă mi-aș suna doctorița să o liniștesc, să îi spun că pulsul meu e mai puternic ca niciodată), să simți cum amorțești din cap până în picioare și parcă te-ai transforma într-un fulg de nea doar să te poți topi pe pielea lui.
Inima vrea ce vrea ea și oricât de mult ne-am dori să o putem controla nu o să reușim niciodată. Și se pare că, dacă inima vrea, mintea nu are ce să zică pentru că, gândind rațional, nu am niciun motiv să mă simt așa, nu am mai vorbit de câteva luni bune, cu siguranță nici nu o să mai facem vreodată dragoste, dar totuși parcă nici un argument nu contează atunci când închid ochii și încep să retrăiesc din nou și din nou toate momentele noastre frumoase.
Și atunci am înțeles că viața îți scoate în cale oamenii de care ai nevoie la momentul potrivit și am descoperit de ce avem amintiri. Chiar dacă uneori amintirile dor, chiar dacă de multe ori am vrea să le ștergem cu buretele din memoria noastră, ele sunt „cutia noastră de bunătăți“. Știu că probabil te întrebi „cum să fie ceva bun o amintire care mă face să sufăr?“Vrem sau nu, viața ne oferă și amintiri dureroase, pierdem atât de mult – de la lucruri materiale până la persoanele iubite, dar ce am fi fără amintiri? Înainte să suferim, am fost fericiți, înainte să plângem, am zâmbit, înainte să ne dorim să ștergem o amintire, am fi dat orice să nu o uităm niciodată.
Amintirile sunt miracolul de care avem nevoie când ne simțim epuizați, când nu vedem luminița de la capătul tunelului și acum nu aș renunța la nici o amintire, oricât de dureroasă e ea. Am ajuns în punctul în care mintea și inima au căzut în sfârșit de acord: „Suntem suma amintirilor noastre, avem privilegiul să putem retrăi la infinit momentele minunate și putem învăța de la amintirile triste să ne bucurăm și mai mult de fiecare clipă frumoasă!“
Citiți și Bărbații care știu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
