Pedeapsa cu moartea

Andrei Crăciun

13 May 2016

Andrei 2Aveam nouă ani când am cunoscut, pe propria piele, sistemul de sănătate românesc. Am intrat în spital cu o fractură de humerus și am ieșit mutilat, multă vreme mai târziu.

Infecții intraspitalicești, multiple operații chirurgicale sub anestezie totală, incompetență și barbarie a medicilor, osteomielită, ba chiar și trei luni de chin, în care eram tăiat în viu de trei ori pe săptămână, luni, miercuri și vineri, de la opt dimineața.

De fiecare dată când cineva îmi vede brațul stâng sunt întrebat cine mi-a putut face așa ceva. Arăt ca un supraviețuitor din filmele lui Tarantino (dacă ar exista vreunul). Am cicatrici nu doar pe piele, ci și în minte și în inimă. Era în 1992 când s-a întâmplat. Așa era atunci, veți spune. Spitalele erau niște abatoare din care ieșeai viu doar dacă aveai noroc. Am avut noroc. Era vorba să-mi taie mâna, dar cumva am scăpat.

durere

Am văzut, în schimb, oameni cu mâini și picioare amputate, îmi erau colegi de salon. Li se tăiau cu fierăstrăul, ca în secolul XIX. Eu am avut în braț un electrod de sudură pe post de tijă. Să zic mersi că n-am luat HIV, cum frumos mi-a sintetizat cineva necazul. Am zis mersi, dar nu am mai fost internat într-un spital decât dacă am ajuns la urgență, și am mai ajuns.

Niciodată nu m-am dus pe picioarele mele și niciodată nu mă voi duce nici de acum înainte. Măcar atât îi datorez copilului care am fost.

Scandalul dezinfectanților diluați nu mă suprinde, deci, deloc. Mi-am pierdut de mult inocența. Știam ce e Sănătatea în România: o loterie – atât. N-am tras lozul necâștigător, sunt viu, dar nici bine nu m-am simțit.

Dar ce vreau să vin să vă întreb este unde am fost noi în toți anii aceștia – eu, tu, medicii, până și nemernicii de securiști? Unde am fost și ce am păzit? Nu am păzit, nu ne-a interesat. Cum nu ne-a interesat nici că toată industria României a fost furată de câteva clanuri (toată – de la flotă la tutun), nici că Învățământul s-a prăbușit, nici că presa a fost măcelărită, nici cum arată școlile, nici că nu avem șosele, nici că administrația nu se ocupă de administrație, nici de mitocănia din societate, naufragiată în mahala, nici că avem o imensă pătură de săraci alături de care, nu peste mult, ne vom prăbuși în groapa care a crescut, pe nesimțite, în jurul nostru, al tuturor, nici că am rămas ultimii în Europa la aproape orice. Cei mai mulți am supraviețuit și atât. Am învățat să supraviețuim aici, chiar și conștientizând cât de greșit e tot ce facem zilnic.

Filmul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu spune bine (și) această poveste: a adaptării la mediul de aici, în care fiecare cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva și în care afară a rămas singura soluție.

Trăim într-o pușcărie, trăim într-un salon de nebuni, trăim într-o pierdere de energii în discuții înflăcărate despre nimic. Un nimic viguros, atotputernic. Trăncăneala ține loc de fapte. Și nu am făcut, cei mai mulți, ce puteam face – lângă noi, la slujbele noastre, în orașele noastre, pe strada noastră și nici măcar în casa noastră. Pe românește: ne-a durut în c*r. A mers și așa. Până când?

România este o șandrama care nu a căzut până acum, dar va cădea, se va prăbuși la primul dezastru natural major, care va urma, nu are cum să nu urmeze. Pe numele noastre sunt scrise deja condamnările la pedeapsa cu moartea – la moartea cu zile. Va fi, poate, absurd, dar deloc nedrept. Vom fi zdrobiți sub ruinele propriilor noastre lașități.

Cu adevărat singurii câștigători ai acestui timp confuz sunt cei care au reușit să evadeze. Cum am putut trăi între toate aceste clădiri care stau să cadă, între acești hoți ordinari care conduc și distrug destine? Cum? Personal, nu am dat și nu am luat niciodată șpagă. Nu îmi arog vreun merit. Nu am fost, pur și simplu, angajat la stat.

Dar vă propun următorul exercițiu de imaginație: dacă s-ar impune un barem, să zicem o sută de euro, și dacă acum, pe loc, ar muri toți cei care au dat sau au luat o șpagă de peste o sută de euro, câți am rămâne vii? Vi se pare enorm?

Nu se poate face altfel, îmi veți spune, nu poți face afaceri, nu poți nici merge cu mașina din punctul A în punctul B fără un pliculeț, nu poți să reușești în viață. Poate că așa e. Nu cunosc. Eu nu am reușit în viață. Port cu mine handicapul de a nu ști să mă descurc în lumea asta, cu reguli specifice și stupide, în această perfecțiune imorală. Nu asta regret. Deloc nu regret că demnitatea nu mi-a cunoscut preț. Cred cu adevărat că suntem umiliți tocmai pentru lipsa noastră comună de demnitate.

Sunt handicapat de arta descurcărelii, așadar: nu păzesc instalatorul care vine să repare o țeavă, că altfel o freacă, nu tac în fața nedreptății și nu mi-am plagiat măcar un amărât de doctorat. Am fost un dobitoc. Am trăit, în înțelesul normei românești, degeaba. Nu am dat nici măcar o gaură cu bormașina la șapte dimineața, ca orice locatar serios. Nu m-am călcat în picioare la promoție la tigăi. Nu mă uit nici măcar la emisiuni de divertisment, la televizor, ca omul (Revoluția chiar s-a făcut, nu din rațiuni ideologice, nu din anticomunism, ci pentru banane și entertainment?).

Nu am încurajat cu nimic sistemul, dar nici nu am emigrat (deocamdată), și nici nu l-am schimbat. Am făcut  prea puțin, și, abia de aceea, sunt foarte vinovat. Răul profită – e însăși natura lui – de tăcerile și orbirea noastră comună, de faptul că nu ne pasă, că ni se rupe. Tăcerile și orbirea noastră comună sunt, pur și simplu, suma tăcerilor și orbirii fiecăruia.

România a fost deja părăsită de oamenii care voiau să ducă o viață cinstită. Câți mai suntem pe aici, dacă mai suntem, ne facem foarte vinovați că am acceptat această dictatură a fărădelegii. De ce a durat peste douăzeci de ani până când au început marii pungași să facă pușcărie, fie și la mișto, cum o fac acum? Cum a fost posibil să îndurăm atâtea năpârci și atâția trântori? Cât de nepăsători cu viitorul am putut fi și încă suntem?

Și, dacă de mâine nu ar mai exista niciun român pe suprafața pământului, cine ne-ar simți lipsa? Merităm să ducem altă viață decât asta pe care o ducem – de oi bătute cu ciomagul, care trăim cât-de-cât până la primul contact cu un serviciu public?

Încercați, vă rog, un răspuns sincer, oricât de dur. Și, dacă nu e prea mult, nu mai încurajați ticăloșia, căci toată cocioaba asta e ridicată pe un șir de complicități. Nu am făcut pace cu trecutul, nu am judecat criminalii odioși, nu ne-am asumat (deși verbul e atât de  abuzat) nimic. Avem sânge pe mâini, ne-am ucis bunicii, și părinții, și mătușile, și unchii, și, uneori, chiar bebelușii, în maternități. Iar acum ne complacem într-un paradoxal auto-genocid.

Nu suntem nevinovați. Chipul nostru comun – în oglindă – e odios. Odios! Nu trebuie să fim religioși ca să convenim că acestea – lăcomia, zgârcenia, trândăvia, desfrâul, mânia, invidia și mândria – sunt păcate capitale, care distrug și ne distrug. Gândiți-vă o clipă câte dintre ele duce cu sine corpul nostru comun.

Până când ne mai îndurăm și așa?

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Plecări

Unde-i iubirea de altădată?

Să nu îndrăznești să-mi ieși în cale!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,718 views

Your tuppence

  1. Liz / 13 May 2016 15:12

    De schimbat mentalități e cel mai greu. De schimbat un întreg sistem, aproape imposibil.

    Thumb up 2 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro