Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Poate îți folosește povestea mea

11 August 2019

Cine zice flamenco, se gândește la pasiune, forță și seducție, la improvizație, suspans, dezinvoltură, la suspine, putere și siguranță de sine. La Andaluzia, la caldură, la picături de sudoare, zgomot, frisoane și la tumultul vieții pompându-ți în vene.

Dar nimeni nu se gândește la disciplină, la muncă, la durere fizică, la nesiguranță, la enorm de multe reguli și structură (da, REGULI și STRUCTURĂ) sau la valuri învolburate de frustrare.

Da, frustrare!

Acum vreo șapte ani, am participat la primul meu workshop de inițiere în flamenco. A fost una dintre primele mele experiențe de frustrare profundă, o frustrare pe care nu ai vrea să o asociezi cu un hobby. Că doar alegi un hobby pentru a te relaxa după o zi de muncă, pentru a te energiza, distra sau pur și simplu pentru a-ți face plăcere. Mie una, însă îmi venea să izbucnesc în plâns, atât de incapabilă mă percepeam, mai ales în comparație cu ceilalți participanți despre care am aflat mai târziu că nu erau tocmai începători. Ego-ul meu, alimentat și de sindromul elevului premiant, care trebuie musai să obțină rezultate bune, era puternic lezat. Să fii singura din clasă care pare că nu înțelege mai nimic și nu reușește să redea mișcările unui dans bazat în preponderență pe percuție, să te vezi singura care rămâne mereu în urmă și care estimează că dansează precum o maimuță beată, ei bine, iată rețeta sigură de abandon. Comparația cu ceilalți e rar o idee bună, mai ales când ești în plin proces de învățare și o iei de la zero.

Când te apuci de lecții de dans flamenco, habar n-ai în ce te bagi. Și până să îți dai seama, e foarte posibil să renunți. Nimeni nu te avertizează că ai de-a face cu un ocean zbuciumat de învățare, iar tu plutești într-o barcă firavă. Că, pentru a reuși să decodezi codurile și regulile flamenco, e nevoie de o imensă perseverență și o corabie interioară zdravănă de motivație.”  – studentă flamenco de nivel intermediar

În flamenco, ritmurile sunt variate și consistă nu doar din două măsuri (un-doi / un-doi / un-doi ), trei măsuri (un-doi-trei/ un- doi-trei / un-doi-trei) sau patru măsuri (un- doi-trei-patru / …) precum muzica cu care urechea noastra e obișnuită. În flamenco, avem și ritmuri de 12 măsuri. Iar ca să complicăm și mai mult treaba, pe lânga ritmurile de 12 măsuri, mai avem și timpi accentuați. Destul ca să îți facă mintea perplexă. Iar ritmul sau ‘compas’ în spaniolă e fundamental pentru disciplina flamenco.

Te-am descurajat? Nu? Bun.

Tehnic vorbind, nu poți învăta să dansezi flamenco pentru că flamenco este un termen ce unește numeroase familii de cântece și dansuri, ce se dansează fiecare diferit. Pe vremuri termenul flamenco denumea si o categorie de oameni sau un stil de viață, mai ales cel al gitanos.

Nu dansezi flamenco propriu-zis, ci dansezi (pe) por guajira, por tangos, por alégria, por buléria, por tientos, por soléa …, iar toate degetele tale, de la mâini și de la picioare, nu-ți ajung ca să enumeri toate stilurile de flamenco. Iar fiecare stil flamenco are nenumărate variațiuni. Tangos flamencos (nu cel din Argentina) include tangos de Malaga, de Triana, de Granada, de Cadíz, samd. Iar tangos de Granada se danseaza diferit decât cele de Triana. Au o altă estetică, un alt sentiment, o altă atitudine, o altă energieși o altă poveste.

Încă mai ești motivat(ă) să începi?

Dacă mai ai și “noroc” de vreun profesor, spaniol get-beget care s-a născut cu “compas” în sânge și a crescut respirând și transpirând flamenco, un adevarat zeu sau zeiță flamenca pe scenă sau por la calle, dar care e incapabil(ă) să se pună în pielea unui împleticit de începător, mânat doar de entuziasm și curiozitate, și care poate nu a luat vreodată lecții de dans, darămite de flamenco, atunci vei avea mult de furcă. Suerte!, îți urez.

“Nu e pentru mine. Nu înțeleg nimic, e prea greu și în plus mă mai dor și genunchii. Nu mai pui că am și probleme cu spatele și chiar nu am chef să-mi rănesc lombara și să stau iar anchilozată trei zile la pat!”, mi-am zis, în timp ce îmi lingeam rănile egoului meu, profund afectat.

La workshop, în timp ce încercam din răsputeri să răspund cerințelor profesorului cu mult prea exigent și orientat către performanță comparativ, mă vedeam în oglindă precum un soldat penibil și supărat care facea o criză de nervi, lovind dizgrațios tălpile de pământ. Cât despre coordonare de brațe, mâini și picioare, las-o baltă. Era o competență ce necesita timp si practică, cale lungă pâna a obține plăcerea dulce a satisfacției.

Dar nu am renunțat.

M-am înscris totuși la cursul lui. A fost o experiență regretabilă. Eram mereu cea din urmă, eram mereu aia care nu pricepea. Faptul că am început la jumătatea anului, un semestru mai târziu decât ceilalți, nu mi-a făcut sarcina mai ușoară. Pierdusem multe din cunoștințele de bază și asta mi-a îngreunat și mai mult progresul. Oricum aș fi luat-o, oricum aș fi întors-o, nu puteam ține pasul. Ajungeam de fiecare dată în întârziere, deja extenuată și stressată, după o zi de muncă și dupăo oră de condus în traficul orelor de vârf. Creierul meu refuza să asimileze informația și să îmi coordoneze mișcările.

Nu țineam pasul!

Eram mereu cea din urmă!

Nu aveam nici satisfacție și nici plăcere.

Iar când lipsește satisfacția, chiar și în cele mai mici forme, în ciuda curiozității și interesului, nu reziști prea mult. Motivația scade progresiv, până când dispare. Așa că, am … renunțat.

Oooooooh. Buuhuhuuuu. Ce păăă-caaaat!

Dar nu m-am lăsat.

Un an mai târziu, am mers iar la un workshop flamenco pentru începători. De data asta,  profesoara, nu era nici spaniolă și nici artistă consacrată pe scena flamenco din Bruxelles. O belgiană flamandă, organizată și structurată, mai tânăra ca mine, profesoară de muzică și mare pasionată de flamenco și de pedagogie.

Exact de ceea ce aveam nevoie! Combinația perfectă.

Și spre uimirea mea, am terminat workshopul pe un munte de satisfacție. Un sentiment care a crescut din mici și infime succese acumulate. Am început cu mișcări bazice, cu exerciții simple, cu explicații, cu muzică în fundal. Profesoara ne-a încurajat progresul, recompensându-ne cu “bine” si “foarte bine”. I-am admirat calmul, răbdarea, florile-pampon și pieptenele decorativ spaniol din păr ce ne duceau cu gândul la petrecerile spaniole – ferias. Nivelul workshop-ului era accesibil. Mișcările și chiar și pașii cei mai complexi ramâneau accesibili. Și deodată, eu una, nu m-am mai simțit atât de «balamută» așa cum mă numea bunica în copilărie, atât de înapoiată, atât de incapabilă. Puteam ține pasul, puteam ține ritmul, întelegeam ce se cerea de la mine. Devenisem CAPABILĂ.

« Deci pot! », mi-am zis cu încântare.

Sonia Delaunay, flamenco dancer, 1916

Nu fusesem eu de vină, deși, recunosc, ritmul meu de învățare e mai lent decât al majorității, iar memoria mea de scurta durată e mai capricioasă. De vină fusese profesorul care ceruse prea mult și care explicase prea puțin. De vină fusese incapacitatea lui de a se pune în pielea unui începător, mai ales unul care nu avusese niciun contact cu flamenco. Și pedagogia lui axată pe presiune și obținere de performanțe într-un timp scurt și nu pe asimilări progresive și pe încurajare. De vină fusese grupul de nivel heterogen. Si așteptările mele nerealiste și perfecțiunea mea. Și dorința mea de a avea rezultate bune, neapărat din prima, fără a a-mi acorda dreptul de a greși.

Two dancers from the Miguel Vargas Flamenco Dance Theatre of Spain lean backwards during a dress rehearsal for their performances at the Edinburgh Festival Edinburgh in Scotland, August 10, 2010. REUTERS/David Moir

A dancer from the Miguel Vargas Flamenco Dance Theatre of Spain performs during a dress rehearsal for their performances at the Edinburgh Festival Edinburgh in Scotland, August 10, 2010. REUTERS/David Moir

După asa succes, entuziasmul mi-a crescut cu viteza luminii. M-am înscris fără să clipesc la cursul profesoarei flamande, deși avea loc în alt oraș. Erau doar 20 – 25 de minute de condus pe autostradă, și nu o oră printr-un trafic bară la bară. Doi ani mai târziu am explorat și cursurile altor profesori din Bruxelles. Ba am urcat și pe scenă de teatru, la spectacolul – serbare de sfârșit de an, lucru ce era de neimaginat acum șapte ani, când experimentasem doar frustrări la primul meu workshop flamenco.

Pași mici, satisfacție acumulată, suportul și contextul potrivit mi-au permis să avansez. Și după cinci ani de când am început cursul tinerei profesoare flamande, îmi dau seama că nu am făcut nici 15% din drum. Cu cât învăț și practic mai mult, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin și că îmi rămân întinse oceane de navigat.

De multe ori am fost la un pas să renunț. Motive personale, motive de sănătate, dificultăți diverse. Life happens. Iar flamenco ramâne o disciplină complexă, în care nu obții progrese rapide. Ca adult, ești începător și după trei ani de curs și nu te poți aventura să dansezi free-stylea, când ai chef. În flamenco te urmărește presiunea performanței, iar frustrarea face parte din cotidian. Ooof, frustrarea asta … mi-a dat târcoale de nenumărate ori, mai ales când eram extrem de obosită (fizic și cognitiv), iar creierul îmi dadea de furcă și intra în grevă.

Și pâna la urmă, la ce-i bun atât efort, atât timp investit, într-o activitate de… hobby? Dar un hobby ramâne o pasiune, iar pasiunea înseamnă și efort, disciplină, perseverență și nu doar entuziasm, relaxare sau bucurie. Între timp am învățat bazele, știu să plutesc, cum să mă cârmuiesc și cum să ridic pânzele sus. Nu îmi iese întotdeauna.

Iar cireașa de pe tort, de curând am participat la un workshop ținut de același prim-profesor-artist spaniol, care în trecut m-a umplut de frustrare și de îndoieli. Și spre satisfacția mea, am reușit să fac față, deși de câteva ori m-am aflat  în “survival mode“.  Poate nu am reușit performanța celorlalți studenți, dar am putut ține pasul și am integrat o parte din colecțiile de pași de dans predate. Și da, unii dintre colegii mei de workshop aveau deja zece ani de practică și dansau fenomenal, iar alții erau pur și simplu mai talentați. Dar la ce îmi ajută mie să mă compar mereu cu alții? Important e să mă compar doar cu mine-însămi, doar așa voi putea vedea progresul pe care l-am făcut EU.

artwork by Teresa Andre

Cel mai probabil gândul de a renunța îmi va mai da târcoale din motive valide. Nu e întotdeauna lesne să continui, iar uneori trebuie musai să te oprești. Dar sper eu, ca mai târziu, să pot spune: “Am vrut să renunț, apoi mi-am amintit de ce am început în primul rând“. E povestea mea de love-hate cu flamenco.

Gabriela Doicaru – Spencer

Fete…

…și băieți



Citiţi şi

Sunt femeie și le-am gustat pe toate

Femeile singure nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt

Cum mai e viața noastră în era digitală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,536 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro