Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Povestea scrierilor mele triste

29 October 2018

Le-am dat Delete fără să clipesc. Le-am rupt în bucăţi şi le-am aruncat la coş, de nervi. Le-am dat foc. Şi acestea fiind făcute, mi-am promis să nu mai scriu niciodată. Şi iată-mă, din nou, în faţa unui laptop veteran, încălcându-mi promisiunea. Probabil că şi tu, cititorule, ai avut acelaşi gând la un moment dat. Şi tu ţi-ai dorit să te laşi de scris, la fel cum un fumător îşi repetă în fiecare zi, cu stăruinţă, că se va lăsa de fumat. Dar ce să vezi? Plasturii anti-scris fac parte din categoria „idei care nu vor deveni niciodată afaceri”. Aşa că, nu ne rămâne decât să aşteptăm. Să aşteptăm să ne treacă scrisul fără să luăm niciun adjuvant. Şi trece? Ei bine, nu. Însă e tratabil.

De ce am vrut să mă las de scris?

Ca orice om cu aspiraţii scriitoriceşti, sufeream de sindromul „nu sunt suficient de bună”. Şi cine îşi doreşte să fie mediocru, nu? Ce-i drept, nu am lucrat suficient de mult la asta, nu mi-am făcut din scris un ritual zilnic, cu ore fixe şi cafea la bord. Actul în sine avea ceva reconfortant şi mă ajuta enorm de mult să mă exprim. Sună clişeico-amatoricesc, ştiu, dar înainte de toate asta voiam. Pentru că „a vorbi” a însemnat o bună bucată de vreme cuvinte-şchioape, nepotrivite pentru X sau Y situaţie, gafe peste gafe, ce mai! Dacă mă puneai să-ţi vorbesc despre cineva drag, umpleam cu lejeritate o pagină sau chiar mai multe, dar nu eram capabilă să articulez un simplu „eşti minunat/minunată”. Adesea, mediul în care trăieşti te face să devii un individ reprimat, iar scrisul e cam singura soluţie la îndemână, no-budget.

masina de scris fata

Sursă foto: https://ro.pinterest.com/pin/343962490270434765/

La asta s-a mai adăugat faptul că realitatea bate ficţiunea în intensitate. Cu alte cuvinte, trăieşti mult prea multe experienţe, mult prea frumoase sau prea atroce ca să le poţi reda pe hârtie. Şi, în acel moment, în care efectiv te simţi blocat din cauza cumului de trăiri, începi să pui la îndoială rostul scrisului. Mai mult chiar, îl vezi cum se banalizează în faţa ochilor tăi. Aşa că, rămâi cu acel preaplin lăuntric. Imposibil de expulzat. Abia atunci fericirea devine copleşitoare, iar durerea e pusă sub lupă. În cazul celei din urmă, putem vorbi despre un test de rezistenţă. Iar noi, oamenii, am devenit tot mai puţin rezistenţi la durere. De orice fel. Dovada vie e faptul că luăm pastile pentru orice fleac. Iar pentru mulţi, pastila pentru suferinţă e scrisul. Încearcă să nu o iei. Vezi cum te simţi. Îţi vine să urli şi să te urci pe pereţi sau rezişti eroic cu toate că te doare?

Ce-am păstrat din ce am scris?

Nimic. Şi asta pentru că totul e o stare momentană. Da, e real, e sincer, dar e valabil doar pentru „aici şi acum”. Crede-mă, pe cuvânt, ceea ce azi scrii cu implicare, mâine vei citi cu detaşare. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu-mi recunosc cuvintele sau să nu-mi amintesc ce şi cum am simţit de am scris cutare lucru. Deşi e de necrezut, pare al altcuiva. Şi ce rost are păstrarea unui lucru care nu te mai reprezintă? Doar pentru oglindirea unui fals-ego? Mai bine mă lipsesc. De obicei, scriu pentru cineva. Iar pentru mine, o fac în momentele în care simt că dau pe afară de prea mult trăit. Dar după cum spuneam, de obicei scrierile mele au un destinatar. Odată ce au ajuns la persoana în cauză, nu îmi mai aparţin. Şi mă fericeşte că printr-un gest atât de umil, îi pot ferici şi pe alţii. Nu am nevoie să păstrez o copie pentru confirmare interioară. Trimis-primit. C’est tout.

Un alt motiv pentru care nu mai ţin în sertar, respectiv într-un folder ceea ce e scriu e următorul: sunt un editor „anti-talent”. Ca să nu zic extrem de prost. Nu pentru că mi-ar fi milă de bietele texte (vezi, Doamne, să nu le masacrez) sau şi mai rău, pentru că am certitudinea că felul în care am scris e fără cusur şi nu necesită finisaje. Doar că nu le am cu retuşatul. Sunt oameni, în schimb, care strălucesc în direcţia asta şi nu pot decât să îi admir.

Şi nu în ultimul rând, atunci când mă descotorosesc de un text, mă încearcă bine-cunoscutul sentiment de purificare. Da, despre asta e vorba – purificare şi reînnoire sufletească. Ai scris despre, ai extirpat răul şi acum nu-ţi rămâne decât să mergi mai departe.

Concluzia ?

Cine a scris va mai scrie. Fie că o face doar pentru sine, pe sistemul „writing is cheaper than therapy”, fie în speranţa că, într-o zi, textele sale vor vedea lumina tiparului. Indiferent de situaţie, vreau doar să spun că e okay. E okay să scrii dacă simţi asta, dar e okay şi să nu scrii. De trăit, trăieşti oricum. Scrisul rămâne o alegere.

În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să închei cu un dialog din viaţa reală.

„Privirea îi era fixă asemenea unui lunetist. Fireşte că nu era să arunce banalul „ce mai faci?” după atâta timp. Nu îi îngăduia felul ei de a fi.

Atât de rupt de lumea asta.

– Mai scrii? o întrebă, aşteptând parcă o confirmare.

Ea luă o gură de cafea, ca să prindă curaj. Nu se aştepta la asta. Îi răspunse în cele din urmă, destul de plat:

– Mai scriu.”

Voi mai scrieţi?

Guest post by Andra Cătălina Conţu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Anatomia unei dureri

E ca un drog

„…mie trebuia să-mi răspunzi cu rapiditate la sms-uri, nu mă interesează că ești la muncă, curvă nenorocită!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
367 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro