Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Raluca, te rog să te calmezi!

12 August 2019

Povestea mea nu-i mai tristă decât a altora, dar e a mea și e doar unul dintre motivele pentru care dimineața nu mă pot ridica din pat.” –

Raluca Roșu, bloggeriță de modă, s-a sinucis la 28 de ani

S-a întâmplat sa-i citesc textul zilele trecute și totodata să o descopar în toată goliciunea sufletească pe care a așternut-o sub ochii tuturor celor care i-au citit cele mai ascunse trăiri. Trăiri de acum împărtășite, viralizate sub forma articolelor scrise cu mâna ei, dictate de sufletul ei. Am citit un comentariu “Raluca, te rog să te calmezi” etc, etc. Ok, poate Raluca nu se putea calma la comandă, s-a gândit cineva la asta? “Îmi pare rău că te-au afectat așa de mult COPILĂRIILE de la vremea respectivă.” Eu cred că și ei i-a părut mai mult decât rău.

Aveam vreo 10-11 ani. Schimbasem școala pentru că ai mei se mutaseră în celălalt capăt al orașului. Deci nu a fost alegerea mea în totalitate. Speram totuși în mintea mea de copil cu ochii mari să ma înțeleg cu noii mei colegi și să mă pun la adăpost de răutăți gratuite de copii. Copiii pot fi foarte răi câteodată!

Niciodată nu m-am considerat un om frumos, m-am subestimat continuu până când am plecat de acasă, dar asta e cu totul altă poveste. Ce vreau să spun de fapt aici este că subestimarea asta destul de acută câteodată m-a ajutat de nenumărate ori să trec neobservată și să mă lase toată lumea în pace. Lucru pe care mi-l doream atunci mai mult decât orice.

Așadar, copil urât și prost cum știam la vremea aceea că sunt, nu am vrut probleme cu nimeni și am încercat pe cât posibil să mă feresc de noii mei colegi. Pierdusem din vedere faptul că intram cu toții la pubertate și colcăiau hormonii mai ceva ca la Woodstock.

Primul “crush” l-am avut atunci, la 11 ani. Era un băiat mai mare cu 3 ani decât mine, iar în ochii colegelor mele am părut o nesimțită care nu-și știa locul în acea școală, atât de străină mie și atât de familiară lor. Nu au înțeles cum de mi-am permis să îmi placă un băiat mai mare decât mine, iar de aici comentariile răutăcioase au curs mai ceva ca Dunărea pe la Galați. Fiind nouă în toată treaba asta, am trecut relativ ușor peste. Întotdeauna am avut abilitatea de a mă detașa de lucrurile care nu mi-au făcut bine. Dar povestea nu se termina aici, spre marele meu ghinion, ci abia începea și n-aveam idee că ce avea să se întâmple urma să îmi marcheze cumva întreaga existență.

Eram clasa a 6-a cred, deci probabil că aveam 12 ani. Dupa plecarea lui E. din școală, am rămas fără “crush” și, din ce îmi aduc aminte, îmi era foarte bine. Nu mi-au plăcut niciodată fluturii în stomac și senzațiile care veneau la pachet, era prea mult pentru un copil. Dar, după cum bine știm cu toții, pubertatea e o perioadă grea. Îmi vedeam de treabă la fel ca și până atunci, însă cu un bonus – încetaseră comentariile spumante ale colegelor mele mult mai dezvoltate decât mine. Mi-o aduc aminte pe L. Îi atârnau sânii la 12 ani mai ceva ca străbunicii mele, iar asta trezea invidia deloc voalată a celorlalte fete dornice din școală. În fine. Am continuat să îmi trăiesc inexistența în pace și liniște, exact așa cum îmi plăcea mie, cu mici încercări de integrare în grup, dar fără succes. Apoi a apărut în peisaj N.

Citiți și cum văd băieții hărțuirea… Cum rezolvam problemele de tip bullying pe vremea noastră

N. era cel mai frumos băiat din școală și, evident, eu, cea păcătoasă (cea numită curvă, javră, prostituată de către străini și familia ei, bineînțeles) m-am îndrăgostit de acest N. O vreme, am crezut că a fost o copilărie, normală, o situație prin care poate că era necesar să trec ca să mă pregătesc să iau viața în mâini, vorba aia, dar nu a fost așa. Am 26 de ani și încă cred că nu era necesar să trec prin tot acel proces de distrugere concetrată a imaginii, la o vârstă atât de mică, singură fiind, nesusținută de nimeni, pentru că nu am cerut ajutorul nimănui fiindcă pur și simplu nu am știut cum să o fac.

N. a aflat ca M. (eu) e îndrăgostită de el. N. a început să râdă periodic de M., să îi găsească porecle umilitoare pe care să le și răspândească până când nimeni din școală nu mai știa exact cum se numea de fapt M.

Copiii sunt răi, am mai spus.

Copiii au început să râdă de M.

I., cel care era în secret îndrăgostit de M., dar toată lumea știa, a început să o lovească de câte ori a prins ocazia, sa-i inventeze porecle pe care să nu le uite niciodată și să o facă să se simtă un rahat cu ochi în permanență, doar pentru că nu era el cel pe care fata îl plăcea.

N. a început și el să o tragă de păr pe M., să o lovească și el și să îi aducă mereu aminte ca ea nu este si nu va fi nicodată la „nivelul” lui.

Să fii iubita lui N. era un privilegiu la acea vreme, iar N. îi reamintea constant lui M. ca ea niciodată nu se va bucura de asta. Nu e ca și cum M. își dorea foarte tare.

Colegele lui M. au stat pe margine și au râs, au inventat lucruri total neadevărate și i-au spus părinților fetei.

M. a băut vin și s-a îmbătat, M. a plâns din cauza lui N., după ce și-a luat o minge în cap la baschet, M. o luase razna și cineva ar fi trebuit să o ajute.

N. era îndrăgostit de colega lui M., iar această colegă i-a pus o condiție: “Daca vrei să fii cu mine, trebuie să fii 3 saptamani împreună cu M.”

N. a făcut întocmai, iar cea mai bună prietenă a lui M. i-a transmis fetei mesajul lui “Vrei sa fii prietena mea?”

Era aproape ca un vis devenit realitate, dar privit cu o doză mare de scepticism. Timp de trei zile am stat închisă în casă, cu pulsul peste 100, cu emoții mai mari decât Casa Poporului, visând cu ochii larg deschiși la prima întâlnire oficială cu băiatul visurilor mele (fată naivă). Această întalnire nu a mai venit. Deși aveam doar 12 ani, am simțit că ceva e putred și că la un moment dat liniștea la care țineam atât de mult se va spulbera ca praful în vânt. În acea zi am primit vestea că totul a fost un “mini-plan malefic” al colegei mele, colega de clasă cu mine, 12 ani și ea la fel ca și mine. Copilării, exact. Numai că asemenea copilării lasă urme. Îmi aduc aminte că eram la mine în sufragerie, cu cea mai bună prietenă a mea, îmi scriam lecția la geometrie. Nu am putut să îmi ridic ochii din caiet și am continuat să scriu lecția cu lacrimile șiroind pe pe cerneală. Prietena mea nu m-a înțeles.

Am plâns destui ani după aceea. Am avut primul prieten la 16 ani. Până atunci nu am vrut pe nimeni pentru că mi-am făcut tot felul de filme “Dacă vrea doar să își bată joc de mine?” Îmi era mie rușine, deși nu făcusem nimic, deși toată povestea nu pornise de la mine, ci de la alți copii mai răi.

Încrederea mea în băieți a fost zero, iar acum încrederea mea în bărbați este tot zero.

N. a devenit foarte religios intre timp, s-a căsătorit cu o fecioară și își duc zilele în sărăcie și în harul lui Dumnezeu.

Eu am reușit să trec peste și să uit. Dar neîncrederea în mine și în ceilalți a rămas și astăzi.

Sunt multe fete care au trecut prin situații similare chiar mult mai rele. În anii cât a durat tot coșmarul am fost catalogată, etichetată, pusă la zid. În liceu am intrat în depresie. Am fost obiectificată, rușinată și maltratată. M-au tras de par, au tras de mine, m-au lovit, m-au împins, mi-au spus lucruri pe care le-aș fi dat la schimb oricand cu niște înjurături serioase, doar să treacă mai repede.

Ce a trăit Raluca nu sunt copilării. Ce am trăit eu și alte fete, iarăși, nu sunt copilării.

Raluca nu mai este. Dar noi încă suntem aici și putem să schimbăm ceva. Ne putem spune poveștile astfel încât să vadă și alții, ca să știe să se ferească. Acești bullies, chiar dacă ajung ei să se maturizeze, tot nu vor înțelege răul pe care îl fac și tot copilării vor fi pentru ei relele pe care le-au făcut, poate pentru că așa sunt crescuți și educați sau poate pentru că ce pentru mine/ alții este normal, pentru ei este anormal, dar ei vor fi mereu, vor exista mereu, iar noi suntem cei care trebuie sa îi înfruntam.

Guest post by Bar Ayeli

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum ne punem copiii în pericol în mașină

A fi femeie nu trebuie să fie un blestem

Radu Szekely, noul ministru la Educație?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,007 views

Your tuppence

  1. Gabriela / 12 August 2019 9:50

    😢

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro