Rătăcirea, orfelinul și pânza – The Goldfinch

Ne putem elibera vreodată de culpabilitatea născută în copilărie? Theo pare să poarte, pe tot parcursul vieții, responsabilitatea pentru moartea mamei sale, într-o explozie la Muzeul Metropolitan din New York. Fără el, ea nu ar fi fost acolo în ziua atacului. El a supraviețuit, dar ea nu. În afara tragediei, a avut loc un straniu eveniment în care el a fost actor principal, ca o linie de salvare pentru orfanul ce nu va înceta niciodată să rămână. Tragedia i-a schimbat complet cursul vieţii și l-a expediat pe un drum presărat cu durere și vinovăție, redescoperire, căință, dar și iubire. John Crowley, realizatorul  celebrului Brooklyn, adaptează cu eleganță romanul („Sticletele”) de succes (premiul Pulitzer și medalia de excelență «Andrew Carnegie» pentru ficțiune) al scriitoarei Donna Tartt, într-un film cu oarece lungime: The Goldfinch:Iluzia Libertății. Cartea  a câștigat (în 2014) Premiul Pulitzer pentru ficţiune şi, mai nou, Amazon a adus povestea pe marile ecrane, odată cu adaptarea cinematografică din 2019.


Deja abandonat de un tată alcoolic, Theodore Decker (Oakes Fegley) rămâne orfan în momentul în care mama lui a fost victima unui atac terorist, cu bombă, la Metropolitan Museum of Art. Bunăoară, „Theo”/ Theodore Decker avea treisprezece ani când mama lui a pierit în urma acelui atentat din MoMa/Muzeul de Artă. În urma acestui episod violent, după ce a rămas fără de tot ce avusese mai drag pe lume, Theo fură de la această lume ceva ce-i putea alina suferința, dar care-i și amintea de mama sa: o pictură din secolul al XVII-lea, realizată de pictorul Carel Fabritius, intitulată „The Goldfinch”/„Sticletele”.

Această capodoperă rămâne singura speranță tangibilă pentru orfelinul deprimat. În mare măsură, tabloul – care înfățișează o pasăre captivă – simbolizează esența vieții personajului Theo. Pelicula  The Goldfinch se bucură de o distribuție bine aleasă – cu Ansel Elgort (The Fault in Our Stars) în rolul lui Theo adult şi Oakes Fegley  în rolul lui Theo copil, secondați de serafica Nicole Kidman –  și poartă spectatorul prin evenimentele tragice şi consecinţele acestora, care au schimbat viaţa lui Theo.

Pelicula se deschide cu imaginea unei camere de hotel din Amsterdam, în care „este captiv” Theo adult (Ansel Elgort). Tânărul meditează, privind spre o pictură a cărei semnificație va fi lesne de înțeles după flashback-urile ce vor urma. Așadar, se vor succeda cadrele cu doamna Barbour (Nicole Kidman), o elegantă burgheză din elita newyorkeză. Acesteia i s-a cerut să devină mama adoptivă a unui băiețel rămas orfan. Cândva, fiul cel mic – Andy (Ryan Foust) – al femeii se jucase cu Theo, deși cei doi nu mai păstraseră vreo legătură. De-a lungul părții intitulate «Barbour», spectatorii asistă la declinul unei familii cu bani. Dacă doamna Barbour, întrupată de gracila Kidman, pare întruchiparea perfecțiunii, soțul ei (Boyd Gaines) pierde încet-încet contactul cu realitatea. Aceștia îl adoptă pe Theo, care se va simți bine într-un cămin temporar. Când adaptarea părea o reușită, băiețelul se izbește de cruda realitate: tatăl său, Larry Decker (Luke Wilson), revine în viața sa. Însoțit de iubita lui (Sarah Paulson), acesta îl ia și îl duce în Las Vegas. Schimbarea este bruscă: copilul părăsește rafinatul apartament din Manhattan pentru a trăi într-un apartament de bloc, sub soarele arzător, alături de un câine lăsat şi el singur pentru zile întregi. Deși tatăl său părea – când era treaz – un om cumsecade, iubita acestuia (Xandra) nu îl dorea acolo. Băiatul e departe de a înțelege ce i se întâmplă în acest mediu. Totuși, reușește să se împrietenească cu un copil (Finn Wolfhard) de origine ucraineană, Boris. Acest băiat, provenit dintr-o familie disfuncțională, se dovedește a-i fi un real prieten lui Theo, chiar dacă originalul puști încearcă să îl inițieze, de timpuriu, în ale viciilor: alcool, tutun și droguri.

Greu de adaptat această carte de succes, ecranizarea rezervă – totuși – unele momente de grație în ciuda unei narațiuni care ar fi necesitat, mai degrabă, o miniserie. Cu o ambiție romanescă ușor disproporționată, The Goldfinch împletește epoci, înmulțește personaje, situații și intrigi, uneori chiar pierzând din vedere firul său comun, și anume – acest copil care încearcă să învețe  să crească singur și să trăiască în doliu fără să reușească. Așadar, când un alt eveniment major va tulbura existența lui Theo, care se va întoarce în New York, Boris rămâne departe. Spectatorul asistă la modul surprinzător în care se vor realiza legăturile dintre copilăria sa și afacerea în care Theo va intra. Contribuția directorului de imagine Roger Deakins și a scenografei Deborah Jensen este esențială, marcând prin tonurile reci-albăstrui lumea artei și cu auriu – contrastant – goliciunea şi superficialitatea Las Vegas-ului. La fel de subtilă este și coloana sonoră semnată de Trevor Gureckis. Rămâne o frumoasă paranteză adolescența onirică din mijlocul Nevadei, într-un sat-fantomă impecabil filmat de Roger Deakins, pe fundalul sonor de la New Order.

Se pare că cele mai izbutite scene sunt cele în care idealismul copilăresc al lui Theo, naivitatea sau inconsistența se ciocnesc cu rigoarea și defectele adulților (confruntarea cu disprețul polițiștilor care investigau accidentul care a ucis-o pe mama sa ori atunci când este înghețat de violența fizică a tatălui său). Singura relație care pare credibilă este cea dintre Theo și doamna Barbour. Țesută de-a lungul întregii narațiuni cinematografice, această legătură se transformă din neîncredere reciprocă într-un autentic sentiment marcat de sinceritate. În contextul abundenței de personaje, demonii tânărului sunt în mod sistematic „zăvorâți în dulap”, precum Goldfinch, micul tablou pe care îl păstrează ascuns într-un depozit. Rămân bine explicate pe ecran conflictele de clasă care se ascund în New York, reprezentarea fantastică a pagubelor materiale și psihice ale exploziei sau a locuinței abandonate din mijlocul deșertului, unde Theo și Boris locuiesc singuri. Dar, cu dorința de a face prea mult, John Crowley se concentrează mai degreabă asupra loviturilor de teatru decât asupra tenebrelor. Construit pe o poveste împărțită între prezent și trecut, alcătuită din amintiri dureroase și încercări de reziliență, The Goldfinch rămâne un exercițiu metodic de editare, realizat din juxtapuneri și acumulări. Povestea și detaliile sale construiesc filmul și protagonistul său; punctele complotului propulsează povestea și îl răstoarnă pe erou. Din această tensiune constantă se naște o proliferare romantică: The Goldfinch devine o chestiune de mister și moarte nerostită, omniprezentă, suspans, frici de neînțeles (aceste fețe pe care moartea încearcă să le șteargă din amintirile noastre) și bucurii de nedescris. Există dramă, aventură, povești inițiatice, dar și fabula despre nemurirea artei.  Chiar dacă se îndepărtează de pragmatismul mainstream-ului, discret ca o șoaptă, The Goldfinch preferă să convoace răbdarea și atenția spectatorilor săi pentru o experiență senzorială complexă, solicitantă.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: John Crowley

Scenariul: Peter Straughan

Imaginea: Roger Deakins

Montajul: Kelley Dixon

Distribuția:

Ansel Elgort – Theo Decker

Oakes Fegley – Theo copil

Nicole Kidman -Doamna Barbour

Jeffrey Wright – James Hobart

Luke Wilson – Larry

Sarah Paulson – Xandra

Durata: 2h30



Citiţi şi

Anthony Hopkins: “La mulți ani, distracție plăcută! Dacă vei fi mahmur după, amintește-ți de mine”

Drogurile, Borderline și Madonna

Pe cât de frumoasă, pe atât de nefericită. Și povestea s-a sfârșit prost

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro