Sunt, cum se spune prin popor, dintr-o bucată. Îmi place să grupez nuanţele şi să le tratez la fel. Este singura soluţie pentru a evita să despic firul în 4.444 înainte de a lua o decizie. Care decizie, după aşa profund proces de gândire, s-ar putea să vină prea târziu. Acest fel de-a fi al meu mi-a uşurat mult viaţa, dar mi-a adus şi necazuri. Retrospectiv îmi doresc să fi năucit firul ăla de la despicat, numai să nu fi tranşat atât de rapid şi radical anumite situaţii. Numai să nu fi luat acele decizii ireversibile care şi astăzi îmi umbresc viaţa.
O prietenă a ţinut morţiş, acum mai bine de zece ani, să-mi prezinte un amic de-al ei. Băiat bun, deştept, dar timid tare. Şi o idee frumuşel… fusese prezentarea ei, ştiind că sunt sătulă de „şmecheri” sau „băieţi răi” cum le spuneam între noi bărbaţilor fatali după care femeile leşină îndată ce le ies în cale.
Nu mă încânta în mod deosebit ideea, dar, de ce nu?, mi-am zis, până la urmă, aşa că am acceptat. Ca să fie ceva altfel, ea (sau el, cine ştie) s-a gândit ca această prima întâlnire (un blind date în toată regula) să aibă loc la… munte. Aşa că într-o dimineaţă răcoaroasă de octombrie m-am urcat în maşină şi am pornit agale spre Sinaia. Peisajul – de un romantism perfect. Culorile blânde de toamnă la munte îmi mângâiau inima şi-mi picurau linişte peste zbuciumuri vechi. Aporape îmi părea rău că va trebui să împart cu un necunoscut aşa minune.
Când am ajuns la cafeneaua din centru, era cu 15 minute mai devreme. Am intrat. Pustiu. Doar la o masă un bărbat afundat… nu, nu în telefon, cum m-aş fi aşteptat, ci în splendoarea pe care muntele o desfăşura în spatele ferestrei. Am ştiut că este el, înainte să-l văd bine. În timp ce mă apropiam de el, emoţionată de pe acum, trebuie să recunosc, s-a întors brusc, s-a ridicat, mi-a zâmbit larg şi s-a prezentat, invitându-mă să iau loc.
A urmat o după-amiază uşoară şi diafană precum puful de păpădie zburătăcit de primul vânt al toamnei. Am continuat discuţia destul de scurtă pe care o avusesem înainte pe facebook, ne-am plimbat mult, am râs şi mai mult… La întoarcere, am hotărât să mergem împreună şi, cum eu nu mă înduram să-mi las maşina în Sinaia, şi-a lăsat-o el. Ce bărbat mai face asta cu mașina lui?… Şi aşa a început o poveste blândă, calmă, sfioasă… care a curs încet, egală, fără grabă, precum mierea din stupi.
Eram deja de două luni împreună când m-a invitat pentru prima dată la el acasă. Un apartament mare, luminos şi mobilat simplu, curat, aerisit. Mi-a fost ruşine să-i deschid din prima zi toate uşile, pentru a-mi face o idee despre cum este viaţa lui atunci când nu suntem împreună. Dar curiozitatea era atât de mare, încât, după ce el a intrat la duş, am pornit în explorare. Eram curioasă ce face un bărbat singur cu două camere în plus. Una dintre ele era biroul – cu biblioteca, iar cealaltă… ei, bine, în mijloc, trona un pat de copil! Șocată, rămăsesem blocată în mijlocul casei, înfăşurată numai într-un cearşaf, ca trezită dintr-un vis frumos – ce căuta în casa unui burlac o cameră amenajată atât de frumos cu mobilier de aici?
Şi atunci am luat una dintre faimoasele mele hotărâri, fără să mai stau la discuţii inutile (cum le consideram pe atunci), m-am îmbrăcat repede şi am reuşit să plec înainte ca el să aibă şansa vreunei explicaţii.
Am plâns mult în ziua aceea. Şi în următoarele. Nu i-am răspuns la telefoane sau mesaje, când venea la mine, nu-i deschideam, iar când răsărea de niciunde în calea mea, îl ocoleam, îl evitam, orice numai să nu aud vreo justificare penibilă care să nu fi făcut altceva decât să fi distrus definitv tot ce trăisem. Degeaba s-a străduit prietena mea să-mi explice, să vorbească ea cu mine în locul lui. O evitam şi pe ea. Viaţa putea să mergă foarte bine mai departe şi fără povestea noastră, mă încurajam eu printre lacrimi. M-am păcălit când am crezut că există şi bărbaţi altfel… ei, bine, nu, să-mi fie învăţătură de minte, mi-am zis. Și viața a mers mai departe, cum i-am dat eu voie să meargă… Pe alt drum.
Și poate ca nu aş fi deschis capitolul acesta după atâţia ani – trei -, dacă nu aş fi găsit printre emailurile vechi rămase necitite, unul lung, de la el, în care îmi explica, simplu, că sora lui – pe care deja o cunoscusem – din cauza problemelor pe care le avea acasă – probleme despre care nu ştiusem nimic – petrecea din când în când perioade de timp mai lungi la el. Aşa că îi amenajasese nepotului său o cameră pentru ca măcar el să fie cât mai puţin afectat de mutările repetate…
Mai bine nu găseam mailul ăsta, vă spun drept. Pentru că de atunci sunt singură. N-am mai acordat încredere niciunui bărbat, n-am mai lăsat pe nimeni să se apropie destul cât să mă rănească. Măcar de-aș învăța ceva din această descoperire târzie și dureroasă…
Un gând insistent ca o muscă înainte de ploaie nu-mi dă pace de atunci: oare el o mai fi liber?…
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.