“I love you because you understand, dear,
Every single thing I try to do
You’re always there to lend a helping hand, dear,
I love you most of all because you’re you.”
Ascultăm piesa lui Jim Reeves care umple sala înaltă a crematoriului de la marginea orașului. Ceremonia nu are nimic religios. Suntem așezați pe două rânduri, noi, cei doi români, și trei filipinezi, toți având în comun faptul că am avut grijă într-un fel sau altul de Michael. El stă liniștit în sicriul lucios de culoare maro, departe de suferința care l-a țintuit în camera de nursing home aproape zece ani.
Pe rândul din față e Peggy, soția lui, o femeie înaltă, cu părul alb și scurt. Plângem toți însoțindu-ne jalea de vocea baritonală a lui Jim.
Trecem apoi pe rând pe lângă cutia de lemn închisă și ne luăm rămas bun de la Michael, sub razele molcome ale soarelui care au pus stăpânire pe insulă într-un noiembrie neobișnuit de cald.
Îl cunoscusem cu cinci ani în urmă și de atunci îl văzusem aproape în fiecare zi, pentru că făceam curat în azilul care îi devenise locuință. Suferea de Parkinson, iar boala îi furase treptat din bucuriile, și așa puține, pe care i le lăsase bătrânețea. Avea o cameră cu ferestre largi și privea în fiecare zi sticleții și pițigoii gălăgioși adunați pe pervaz. Ochii lui mari și albaștri aveau, din cauza părului alb răsfirat pe frunte, o strălucire aparte. Vorbea cu dificultate, așa că uneori comunicarea noastră se limita la zâmbete, dar de cele mai multe ori fețele ne erau împovărate și triste.
A încercat o dată să îmi povestească despre al doilea război mondial, când făcea parte dintr-o echipă care se ocupa de submarinele englezești. Pentru câteva minute a redevenit tânărul ambițios și pasionat de fizică, chiar dacă era în continuare pe același pat pe care corpul său refuza să îl părăsească. L-am rugat să mă ierte pentru că mai aveam de făcut curat în jumătate din azil, deși aș fi rămas zile întregi acolo să îl ascult.
Pe noptiera din dreapta patului său se afla un tablou cu ramă aurită, cu el și Peggy în ziua nunții. Aveau atunci 30 de ani. S-au cunoscut la câteva luni de la terminarea războiului, în perioada în care erau colegi de serviciu. Michael, care era foarte timid, și-a făcut curaj o dată să o invite la cinema. După o săptămână a cerut-o de nevastă.
Când s-au pensionat, și-au dorit să se retragă pe insula mică, departe de agitația de pe mainland. S-au bucurat doar câțiva ani de visul lor pentru că Michael s-a îmbolnăvit. Au avut un singur fiu, plecat în America cu vreo 40 de ani în urmă. Erau în vizită la el când Michael a avut un atac cerebral și au trebuit să se întoarcă de urgență în Anglia. „Poate că am fi rămas acolo cu fiul nostru”, mi-a povestit ea la un moment dat. Vorbeau din când în când la telefon, iar ea nu s-a plâns niciodată că nu vine să îi vadă. „Trebuie să aibă grijă de familia lui acolo”.
Peggy l-a urmat pe Michael după câțiva ani. Un cancer la stomac. Ne-a sunat o prietenă filipineză să ne dea vestea.
Se împlinesc azi 10 ani de la moartea lui Michael. Gândurile mă poartă spre el și spre Peggy, spre insula pe care am părăsit-o între timp. Îi văd tineri, ca în tabloul acela cu ramă aurie. Privesc din grădina bungalow-ului lor marea care se izbește de țărmul întunecat și stâncos, aceeași mare care le poartă cenușa într-o tânguire neîntreruptă pe creștetul valurilor.
“I love because my heart is lighter
Every time I’m walking by your side
I love you because the future’s Brighter
The door to happiness you open wide.”
Guest post by L.N.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Dragostea, compasiunea și blândețea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
