Există o vârstă la care femeia încetează să mai mimeze mirarea. Nu pentru că nu s-ar mai putea mira, ci pentru că învață să se mire mai puțin de ceilalți și mai mult de ea însăși. La 40+, femeia nu mai trăiește sexualitatea ca pe o obligație socială sau ca pe o monedă de schimb. O descoperă ca pe o formă de comunicare profundă, de reconectare cu sine și, uneori, cu celălalt. Și mai ales, ca pe o expresie a libertății câștigate cu greu: libertatea de a spune da, nu, poate, nu acum sau de o sută de ori da.
Sexul nu mai e o scenă jucată după un scenariu prost învățat. Nu mai e decor sau confirmare. Nu mai e dovadă de iubire, nici test de fidelitate. Este, sau poate deveni, un teritoriu al adevărului, un exercițiu de prezență, de explorare a limitelor, un dans al sincerității. La această vârstă, femeia învață să fie atentă nu doar la ce vrea partenerul, ci și la ce simte ea. Și mai ales la ce nu mai acceptă.
Femeia 2.0 nu mai joacă roluri în pat. Nu se mai străduiește să fie dorită, ci își dă voie să dorească. Nu mai așteaptă validare, ci oferă validitate propriilor simțuri. A înțeles că trupul nu e o vitrină, ci un instrument viu de cunoaștere și expresie. Iar când e onestă cu el, plăcerea nu mai e o întâmplare. Devine o alegere.
Virginia Woolf scria că o femeie are nevoie de bani și de o cameră doar a ei pentru a scrie. Poate că dacă ar fi scris astăzi despre intimitate, ar fi adăugat că are nevoie și de o limbă care să o rostească fără rușine, de o atingere care nu cere permisiune, ci creează încredere. Pentru că, în ciuda a ceea ce ni s-a spus, sexul nu este o scenă pe care joci un rol. Când ai înțeles despre ce e sexul, deja trăiești altceva în pat: o conversație subtilă între două corpuri care nu mai joacă roluri străine.
După 40 de ani, sexul poate fi mai rar, dar infinit mai real și mai satisfăcător.
A devenit un act în care nu ne mai prefacem nici că simțim, nici că nu vrem. Începem să trăim exact cât simțim, cu cine merită și cu cine înțelege că finalizarea nu e un moft, ci un pact de respect reciproc. Iar râsul în pat nu e o gafă, ci o formă superioară de intimitate. Pentru că simțul umorului, chiar și între cearceafuri, este apanajul celor inteligenți. Și te poate scoate adorabil din orice încurcătură.
Cine a spus că sexul e o chestiune de tinerețe a confundat tinerețea cu ușurința. Ce nu se spune destul e că, de fapt, sexul bun are maniere. Are tact. Are empatie. Are răbdare. Nu bruschează, nu presupune, nu invadează. Întreabă. Ascultă. Se adaptează. Și știe că, uneori, o ezitare poate fi mai erotică decât o certitudine.
Poate că e momentul să începem să vorbim despre aceste lucruri între femei, între generații, între parteneri. Să scriem despre sexul ca limbaj și formă de relație autentică. Să educăm, fără rușine, și să revendicăm un spațiu în care să fim pe deplin noi: femei care știu că nu mai e nevoie să fie cuminți pentru a fi respectate. Ci asumate, și sincere, și vii.
Sexul după 40 nu e mai puțin. E mai îndrăzneț în esență și mai blând în formă. E o întoarcere acasă, în propriul corp, după ani de rătăciri. Și dacă avem curajul să-l trăim așa cum îl simțim, poate fi cea mai adevărată formă de libertate pe care o gustăm.
Iar dacă e să glumim, să glumim cu grație și inteligență: sexul bun nu are vârstă, dar are o condiție clară — să nu te pierzi în el, ci să te regăsești. Și eventual, să-l repeți. Cu zâmbetul pe buze.
Citiţi şi
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Ce nu poate face (încă) inteligența artificială – și de ce e o veste bună pentru noi
Femeia matură – Nimic de demonstrat. Totul de trăit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
