Vestea căzu ca un trăsnet: avea să fie șef! El? În sfârșit, după atâția ani în care a sperat, în care s-a rugat, nu oriunde, ci la Sfântul Munte, nu oricum, ci în genunchi, nu cu oricine, ci cu cea care-l completează în toate privințele, cea care l-a îndrumat, l-a sfătuit, l-a împins de la spate:
– Du-te și să nu-mi vii acasă fără funcție, că altfel dormi cu javra afară!
Parcă nu-i venea a crede, de aceea, mai aruncă o privire asupra deciziei de numire, își apropie buzele de ea, evlavios, ca de o icoană, apoi o lamină și o puse bine, la vedere, în living.
În fiecare zi rămasă până la intrarea în funcție, trepida, strălucea, înflorea. Intra des în biroul proaspătului mazilit, cu două motive foarte întemeiate: 1. să-l simtă pe „fostul” strivit de aerul lui de învingător și 2. să se obișnuiască din timp cu scaunul oficial al mai-marelui instituției. Ar fi rupt filele din calendar ca să se facă mai repede „mâine”, dar încerca să-și ascundă entuziasmul.
– Nu mă face funcția pe mine! se tot lăuda în stânga și-n dreapta, zâmbind cu sinceritate în timp ce-și reprima tendința de a țopăi pe holuri când nu era nimeni să-l vadă.
Când a sosit ziua cea mare, și-a pus costumul bun, și-a dat cu parfumul scump, cumpărat special pentru moment, și-a luat aerul de lider, care, în concepția lui, înseamna să fie deasupra tuturor, a tușit ca să acopere tremurul vocii și a ținut un discurs emoționant despre cum trebuie să fie un lider adevărat.
– Nu trebuie să uităm că, întâi de toate, suntem colegi. Trebuie să ne sprijinim, să ne ajutăm reciproc, să fim uniți.
Făcu o scurtă pauză, încercând să-și amintească exact ce mai scrisese doamnă-sa pe hârtia cu discursul. Mai tuși o dată, ca să pară important, și continuă șirul de „trebuie să”, cu speranța de a câștiga audiența. Un fel de Lăpușneanu care spera că ăi mulți sunt și proști, și că va reuși să-i păcălească cu glasul mieros și cu invocarea sfinților din calendare.
Trebuie menționat că audiența era mută de uimire. Ascultând aberațiile oratorice ale noului lider, nu găsea nimeni logica unei astfel de numiri și nici nu puteau să-și imagineze pârghia, cu scripeți sau fără, care a facilitat ascensiunea demnului urmaș al lui Uriah Heep. Așadar, audiența nu părea deloc emoționată, ci, mai curând, îngrijorată de atitudinea prietenoasă a noului-numit, încercând să-și imagineze cum va fi viața echipei cu un așa manager.
Odată așezat pe jilț, managerul de ocazie a lovit cu sceptrul în birou. Lucrurile au început să se schimbe. Susul a devenit jos și invers, albul trebuia să fie al naibii de negru, rațiunea a fost abolită. Deodată, discursul despre „suntem mai întâi de toate colegi” s-a dus la coșul de gunoi, odată cu hârtia pe care a fost scris, iar colțurile instituției s-au decorat cu semne ale actelor de bravură ale uzurpatorului: diplome, medalii, distincții. Unii au sperat să poată invoca nebunia temporară și să restabilească ordinea, dar, asemenea râmelor care se regenerează în timp ce se târăsc pe sub pământ, noul lider devenea și mai puternic, invincibil.
Până într-o zi (după alte vreo 730 de chin, șoc și groază), când foțele universului și-au inversat polii sau poate bilețelele scrise de mână și ascunse printre crăpăturile Sfântului Munte și-au pierdut valabilitatea. Sau poate cineva s-a săturat de circul ieftin afișat zilnic și de aberațiile managerului de profesie.
Vestea căzu ca un trăsnet: nu mai avea avea să fie șef! El? După doi ani în care a luptat din răsputeri să instaureze o nouă ordine? După atâta muncă să dezbine pe toată lumea și să se impună dictatorial? După atâtea vizile la Muntele Sfânt? Nu oricum, ci în genunchi! Parcă nu-i venea a crede, de aceea, mai aruncă o privire asupra deciziei de numire a noul manager. Fața i se schimonosi, căpătând o nuanță de negru-fum, iar gura i se încleștă. Ar fi bătut cu pumnul în masă, dar nu putea să-și lase slăbiciunile slobode. A preferat să distrugă documente, să răstoarne găleți cu noroi pe alee, să mânjească pereții și să râdă hidos, aproape a promisiune, că lucrurile nu vor rămâne așa. Cu ultimele sforțări, părăsi tronul de care sperase că s-a lipit până la sfârșitul lumii, mormâind un ultim discurs, care nu avea nevoie să fie scris pe vreo hârtie, căci izvora din adâncurile lui ascunse. Ceva sinonim cu „rupe-v-ați gâturile cât mai repede”.
Guest post by Rudia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu reorganizare, ci vânătoare se face la Parlament
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
