Despre consimțământ, educație și cultura care încă nu înțelege ce înseamnă un „nu”.
Zilele trecute, o postare de pe Facebook a reușit să indigneze o țară întreagă. În timp ce Franța sărbătorea o victorie istorică pentru drepturile femeilor — adoptarea legii care recunoaște consimțământul explicit drept criteriu esențial în definirea violului —, o româncă a ales să ironizeze subiectul.
Și iată reacția Crinei Dobre:
„Doamne, bine că am trăit deja cea mai mare parte a vieții de femeie activă sexual, că la ce muieri proaste se bagă peste relațiile dintre bărbați și femei, aș fi rămas virgină! Că eu prima dată am zis „nu” și abia apoi „mama”, dezastru ieșea cu consimțământul ăsta. 😄
Ce sens mai are sexul dacă trebuie să îți ceară unul voie? Și tu să îi zici da, eventual semnezi pe vreo hârtie. Și toată magia curtării dispare. Și urmează sex pe bon fiscal, ca la Mega Image, ceva comercial. Tu mi-o dai, eu o primesc, dar înainte o discutăm contabil.
Dacă ar ști fraierele astea ce este un orgasm cum se cuvine, nu ar mai cauza bărbaților atâtea neplăceri, nu i-ar mai acuza insidios că-s animale. Dar ele nu știu. Asta e o dramă, nu râd de nimeni, jur!
Geeeezzz, că ce se mai strică lumea…”
Această reacție, care trivializează o lege menită să protejeze victimele abuzurilor sexuale, este simptomatică pentru o parte a societății românești: cea care confundă libertatea cu lipsa de responsabilitate și care râde de traumele altora în numele „magiei curtării”.
Ce schimbă legea franceză
Cazul Gisele Pelicot, femeia vândută de propriul soț unor bărbați care o drogau și o violau, a zguduit Franța. 51 de bărbați au fost acuzați, iar justiția franceză a fost nevoită să recunoască o lacună gravă: legea nu menționa consimțământul. Reforma adoptată acum stabilește limpede: orice act sexual neconsensual constituie agresiune sexuală. Consimțământul trebuie să fie „liber și informat”, acordat pentru un act specific și poate fi retras oricând. Iar tăcerea sau lipsa reacției nu pot fi considerate semn de acord.
Cultura ironiei și pericolul ei
În loc să înțelegem gravitatea unui asemenea caz, mulți aleg ironia. Se râde de „sexul pe bon fiscal”, de femeile care cer respect, de termenul „consimțământ”. Dar această batjocură nu e glumă. Este exact solul din care cresc violența domestică, agresiunile ascunse, femicidul.
Pentru că atunci când râzi de o victimă, justifici un agresor. Consimțământul nu este o formalitate birocratică. Este o stare de prezență, o alegere liberă, revocabilă. Înseamnă că ambii parteneri sunt acolo, conștienți, dornici, în siguranță. Orice altceva e abuz.
Cât despre orgasm, Crina Dobre, află că poate exista orgasm într-un viol – corpul reacționează biologic, dar sufletul e distrus. De aceea, argumentul „dacă i-a plăcut, nu e viol” este o formă de barbarie morală. Într-o lume normală, sexul e bucurie. E vulnerabilitate asumată, încredere, cunoaștere. E o celebrare a vieții, nu o scenă de dominare.
România nu are o cultură a consimțământului. Are, în schimb, o tradiție a rușinii, a tăcerii și a glumelor pe seama victimelor. Are bărbați care confundă dorința cu dreptul și femei care încă se rușinează să spună nu. De aceea, reacțiile ca cea de mai sus nu sunt doar jignitoare. Sunt periculoase. Ele normalizează lipsa empatiei și pun între ghilimele suferința reală.
A vorbi despre consimțământ nu înseamnă a ucide poezia dintre oameni, ci a o reda sensului ei adevărat: apropierea bazată pe încredere, nu pe frică. Sexul e minunat, da — dar doar atunci când e o bucurie împărtășită.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Carré Otis de la supermodel la silver model – o poveste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
