Da, fată dragă. Tot proastă! De ce ?
Pentru că ai trăit o copilărie mai mult decât grăitoare pentru ceea ce ar trebui evitat, pentru ceea ce tu nu ar trebui să vrei. Ai trăit. Ai văzut. Ai simţit.
Bah, da’ când dragostea te loveşte din plin nu-ţi mai pasă ţie de promisiunile făcute printre lacrimi, bocind cu nasu’ în pernă, pe-nfundate, să nu te audă. Că tu nu o să faci aşa, că tu o să pui piciorul în prag, că tu nu o să permiţi nimic, că tu o să fii independentă, că tu o să-l iubeşti împreună cu marea şi stelele şi cerul, că o să fie totul pentru tine, dar nu-i vei permite nicicând să…
Mda… fată dragă, prea târziu. E prea târziu, căci ai picat în plasa aia întinsă de doi ochi pe care n-ai să-i poţi uita nicicând, doi ochi albaştri de te pişi pe ţine de emoţie. Literalmente. Şi zâmbetul ăla viclean, şi barba lui tunsă cu meticulozitate. Şi culorile! Oh, da, culorile lui. Roşul din obraji şi de la papuci. Şi mirosul. Doamne, parfumul ăla de îmbată muzele. Se târăsc toate după el. Şi mersul lui. Paşi limpezi, molcomi. Nu de namilă îngâmfată. Ci de bărbat sensibil. Şi pielea aia fină şi buzele moi de trezesc în tine viaţă atunci când te sărută.
Da, faţă dragă, ai căzut. În plasa lui şi la picioarele destinului. Că o să afli mai târziu că el e fix ce urăşti tu. Fix ce nu ai vrut nicicând. Fix egoism. Fix buricul pământului şi centrul universului. Şi ştii că te ţine încleştată. Şi nici nu “da”, nici “ba”. Mereu sunt scuze şi-o mai tărăgănezi aşa. Şi mai tragi mâţa de coadă că poate, poate s-o repara ceva. În somn.
Bine. Nu se repară nimic. Viaţa merge înainte. El întâlneşte pe altele, le cunoaşte mai bine şi tu, tu, fată proastă, încerci să îi mai atragi atenţia. Cu o îmbrăţişare, cu o vorba bună, cu un urlet din diafragmă, că doar te-o auzi. Că doar o înţelege că-i nedrept.
Şi-ţi mai pui de două ori aceeaşi întrebare. Oare eşti tu greşită?! Că doar n-ai nicio dovadă. Nu l-ai prins cu dânsa-ntrânsa. E doar un sentiment tâmpit care nu-ţi dă pace şi te bâzâie. Fix precum ţânţarii în nopţile de vară. Adormi într-un final. Da’ nu-i somn paşnic. E coşmar.
Şi te ia cu tremurat. Că-i doar o cană de cafea pe masă. Că-i doar sunetul paşilor tăi în casă. Că nu-i simţi mirosul şi îmbrăţişarea caldă. Te ia cu tremurici pentru că nu mai ai locul tău la masa lui. Şi cine ştie cine-i eroul lui acum? Că tu nu mai eşti. Şi cine ştie cui îi declară dragostea pe ritmuri de Arctic Monkeys? Că tu ai uitat când ai auzit ultima dată o vorbă bună…
Şi lumea ta se prăbuşeşte încet. Şi nu-i scăpare. De moarte. Şi unde să te duci? Pe umărul cui să îţi pui capul? De braţul cui să te sprijini? Şi cine să te ia în braţe. Să îţi spună că nu-i vina ta. Că tu nu eşti decât o suma de oase şi lut. Toţi suntem asta. N-avem cum fi mai mult. Nu există depăşitul condiţiei umane. Mitul peşterii. Platon. Da, am muri şi atunci. De prea mult de data asta.
Şi ţi-ar fi plăcut să fie el. Să îţi fie sprijin. Tot cu ochii aia să te privească şi să îţi spună că împreună veţi trece peste orice. Că nu-i ocean care să despartă o dragoste pentru care aţi luptat atât. Şi nici munte care să se pună de-a curmezişul în faţa destinului vostru. Ca-ntr-o poveste. Şi ce mai poveste. Cu final fericit ai fi vrut!
Nu! Nu se poate azi. Finalurile fericite s-au terminat ieri. Azi avem doar lupta dulce-acrişoară şi destin ordinar. Atât. Accepţi ?
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Cum „amplifică” o clinică de top tratamentul cu aparat dentar invizibil?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
