Simona Halep a pierdut, precum știți, finala la Roland Garros. Privind-o în teribila ei încleștare cu Maria Șarapova, nu puțini au gândit că tenisul ar trebui să fie mai riguros în anumite subtilități și că nu e tocmai același lucru să te bucuri de o înălțime care să-ți permită să accezi la doi metri pe tocuri relativ joase cu a te plasa, cu toți centimetrii tăi, sub indulgenta barieră a lui 1.70.
Ca mignon redutabil ce mă găsesc, am fost solidar cu Simona Halep în energia consumată doar pentru a contracara fizicul (altfel grațios, slav, ca și când Dumnezeu, în marea mila Sa, când i-a dat Mariei haruri nu s-a mai oprit) impozantei sale adversare. Solidar am fost și cu acel președinte de federație care, la sfârșit, a venit să înmâneze și el puțin trofeul, un domn respectabil, fost rugbyst, măsurând doar 1.62 metri și supranumit “Peter Pan”.
Apoi, Simona Halep este o binevenită contră la felul stupid cum ne-am definit, public, în toți anii ei de viață, modelele (cine a mediatizat înainte, cum s-ar fi cuvenit, junioarele campioane la Roland Garros? – Simona Halep însăși acum șase ani!; au avut ele loc de chiloții adiacentelor la fotbaliști mediocri?).
Simona Halep nu a făcut paradă cu cele ce îi fuseseră dăruite de Sus, ba dimpotrivă. Ea a preferat tenisul, munca infinit mai grea din dreptunghiul acela unde ești, și asta e cel mai greu, mai ales tu cu tine. Cred că așa se explică o parte din iubirea cu care a fost înconjurată. Simțim că ea nu a trădat, că ea nu a pătruns în sistem ridicată pe umerii unui tată sus-pus. Ea nu a apelat la o pilă care a apelat la o cunoștință care a dat un telefon către un terț care avea o obligație. Ea nu a dat șpagă pentru a ajunge aici. Ea nu a funcționărit bugetărește și inutil, ea nu a primit cadou, în trena adierii de amantlâc, nicio demnitate, ea nu a fost recompensată, pentru performanțele de alcov, cu nicio funcție publică, ei nu i s-a dat, cum altora, ofrandă, niciun minister, ea nu a fost nici măcar subsecretar de stat. Știm cum și-a făcut primul milion.
Strict tehnic, e perfectibilă în munca ei. Primul serviciu nu i-a mers în finală, când va avea un serviciu ireproșabil, îndrăznesc să pronostichez că va dăinui pe primul loc mondial. Forța ei psihică este deja de campioană la orice grand slam și, cred, mai ales de campioană la viață.
Mai departe, tenisul ei este o afacere personală. Nu e – deloc! – meritul nostru colectiv. Simona Halep nu este produsul unui sistem (cum sunt patinatorii de la patinaj-viteză în Olanda, de exemplu), ea este consecința propriei munci, a sacrificiilor personale și, de ce nu, a hazardului fericit. E bine că e româncă. Ne putem uita către ea cu admirație, am putea începe să muncim și noi mai mult, să facem mai multe sacrificii, să ne curtăm mai responsabil hazardul fericit.
După treizeci de ani pe aici, mă tem, totodată, că nu mulți vor recurge la niște gesturi atât de banale logic. Există o masă – și aș numi-o “forța de rezistență” – care va prefera să-și deverse public patriotismul de paradă. Fanfara ipocriților va interpreta un marș dizgrațios. Au și apărut acei oameni de televiziune defectă cu steagul în piept – mai importă că nici măcar ordinea culorilor de pe steag n-au nimerit-o?
Vor veni și acei paraziți politici să se aștearnă, cum le e felul, pe coama gloriei “româncei noastre”. Trebuie să știți că e greșit, că premiind, eventual, o performanță după producerea ei nu îmbunătățesc sistemul, ci încurajează excepția. Ei disprețuiesc, de fapt, patinoarele, pârtiile de schi și terenurile de tenis. Ei preferă terenurile care pot fi exploatate imobiliar. Sunt o specie dezgustătoare și e bine să fie recunoscuți și tratați ca atare.
Nu fac din rândurile următoare o concluzie. Ar fi o pretenție prea amplă. Totuși: Simona Halep este româncă, dar nu este nicidecum a noastră. Își aparține întru totul, iar dacă generoasă cum e împarte această bucurie și cu cei care, la fel ca ea, s-au întâmplat aici, această generozitate spune, din nou, mai multe despre ea decât despre noi.
În definitiv, noi toți ne comportăm deja ca și cum ea ar fi câștigat turneul. Mă tem, de asemenea, că Simona Halep e singura care știe că nu l-a câștigat și care se gândește cu adevărat la ce are de făcut mai departe.
Citiţi şi
Singurul 1 Mai de care îmi amintesc
Recordul mondial stabilit în 1932 de parașutista Smaranda Brăescu în SUA
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
