Trăim mai mult decât au „prevăzut” instituțiile care ne organizează viața. Asta este o veste bună doar dacă reproiectăm rapid infrastructura socială (muncă, locuire, îngrijire), care nu e pregătită pentru noua distribuție de vârstă. Dacă nu o facem, anii în plus riscă să fie trăiți mai mult ca presiune decât ca libertate. Cum va arăta o viață în 4–5 acte, nu doar în trei: școală – muncă – pensie.
Un pic de context
În Europa, longevitatea a devenit normalitate, nu excepție. În 2024, speranța de viață în UE e estimată la 81,7 ani.
La nivelul Uniunii Europene, în 2024, persoanele de 65+ reprezintă 21,6% din populație, iar copiii 0–14 ani 14,6% — deci, numeric, vârstnicii îi depășesc pe copii.
În România, speranța de viață este 76,6 ani, o diferență care spune multe despre stil de viață, acces și vulnerabilități: 80,4 ani la femei, 72,8 la bărbați. Cât despre indicele de îmbătrânire, INSSE confirmă aceeași realitate: la 1 ianuarie 2024 erau 123,8 persoane de 65+ la 100 de copii 0–14 și 130,0 la 1 ianuarie 2025.
În SUA, speranța de viață la naștere era 68,2 ani în 1950; în 2023 a fost 78,4 ani.
Diferența între Europa și SUA vine din „mecanismele din spate”: în SUA, o parte mare a populației sub 65 de ani depinde de asigurarea de sănătate prin angajator (în 2023, KFF estima 60%). În Europa, sprijinul e mai mult „așezat” în sisteme publice, cu avantajul accesului mai larg, dar și cu o responsabilitate colectivă mai mare, când populația îmbătrânește. De aici și tonul american al dezbaterii, surprins într-o frază distribuită de TIME: „We have to re-engineer our society”, spune John Rowe (Columbia).
Așadar, trăim mai mult. Și nu doar asta, dar, pentru prima oară în istorie, avem o porțiune consistentă de viață care nu mai e „rest”, ci teritoriu distinct. Și, ca orice teritoriu nou, poate fi locuibil sau poate fi traversat cu anxietate.
Cum stăm
Societatea, așa cum e construită, încă funcționează după vechiul scenariu: înveți, muncești, ieși la pensie, apoi „se întâmplă ceva”. Doar că „ceva”-ul acesta se întinde acum pe decenii. Iar deceniile nu se trăiesc din improvizație, nici din promisiunea vagă că statul va rezolva, nici din ideea, la fel de vagă, că „te descurci tu”. Avem nevoie de o întrebare mai bună decât „ne bucurăm sau ne îngrijorăm?”: cum facem ca anii în plus să fie ani care se țin pe picioare la propriu și la figurat?
Arta împotriva ageismului. Afișul unei expoziții din Melbourne, Australia, 2023 în care au fost susținute prezentări inspiraționale ale unor activiste și activiști care promovează incluziunea și o societate cu adevărat prietenoasă cu toate vârstele. A fost despre unitate în comunitate, despre conectarea cu oameni din toate mediile, care împărtășesc viziunea unei lumi mai empatice și mai incluzive față de vârstă. O inițiativă pentru a sparge stereotipurile, pentru o cultură care prețuiește înțelepciunea și experiențele persoanelor vârstnice și o societate care respinge marginalizarea și abuzul asupra vârstnicilor.
Când o cincime din oameni sunt în a doua parte a vieții, totul – de la trotuare la programările medicale, de la joburi la apartamente – ar trebui să fie gândit pentru mobilitate diferită, ritm diferit, nevoi diferite. OMS are un nume pentru această idee – „age-friendly”(prietenoase cu vârstnicii). Comunități care fac posibilă autonomia cât mai mult timp, prin lucruri concrete: transport accesibil, spațiu public practic, servicii aproape, locuire adaptabilă, incluziune.
În logica OMS, „age-friendly” înseamnă, înainte de orice, mediu: spațiu public, servicii, rețele sociale – lucruri care fac posibilă independența și participarea, nu doar supraviețuirea. De aceea insistă pe două elemente care, în practică, fac diferența: implicarea reală a persoanelor vârstnice în proiectare și implementarea la firul ierbii, „cartier cu cartier, oraș cu oraș, țară cu țară”, cu obiectivul ca fiecare țară să aibă un program național până la finalul Deceniului ONU al Îmbătrânirii Sănătoase (2021–2030).
Presiunea va deveni reală pentru stat, dacă nu cumva se întâmplă deja, pentru că ritmul schimbării demografice e mai iute de picior decât ritmul reformelor. Trebuie înțeles că în același timp, că nici varianta „fiecare se descurcă cum poate” nu e o soluție. E o retragere. Iar retragerile, pe termen lung, costă: în sănătate, în singurătate, în bani, în dependență.
Calea realistă e una dublă: un plan personal și o pretenție publică foarte concretă și susținută. Pentru că mediul contează la fel de mult ca medicina. Nu doar „cum îmbătrânim biologic”, ci unde și cu cine îmbătrânim: spațiul fizic, relațiile sociale modelează autonomia și calitatea vieții. Age-friendly e o soluție „pentru toată lumea”, nu un proiect doar pentru vârstnici. Nu e un capitol de „asistență socială”, ci o politică urbană care ajută și părinți cu cărucior, și oameni cu dizabilități, și adolescenți, și femei obosite după o zi de muncă.
Cine face politicile pentru noua structură de vârstă și cine răspunde
Când o societate începe să trăiască mai mult, schimbarea nu vine dintr-o singură parte și nici nu se rezolvă cu o singură „strategie”. Vine dintr-un lanț foarte concret: cine scrie regulile, cine pune banii, cine le aplică în viața reală și cine poate cere socoteală.
Statul central are rolul greu și nepopular: să facă sistemele previzibile și finanțabile. În România, aici intră, inevitabil, cadrul pentru pensii și protecție socială, organizarea sănătății și prevenției, plus regulile mari pentru locuire, urbanism și infrastructură. Fără această bază, restul rămâne bunăvoință declarativă.
Autoritățile locale fac diferența dintre „pe hârtie” și „în viață”: transportul de zi cu zi, trotuarele, accesul în clădiri, serviciile sociale de proximitate, centrele comunitare, sprijinul la domiciliu. În limbajul OMS, tocmai aici se vede o comunitate „age-friendly”.
Angajatorii au o responsabilitate pe care n-o putem ocoli: dacă viața e mai lungă, munca nu poate rămâne o cursă cu un singur ritm. Flexibilitatea, tranzițiile graduale, reconversia fără penalizarea vârstei – toate acestea nu sunt „beneficii”, ci adaptare la realitate.
Sistemul de îngrijire (între sănătate și social) e locul unde se decide demnitatea anilor târzii: continuitate, îngrijire pe termen lung, sprijin pentru cei care îngrijesc pe cineva acasă. Aici, Europa știe deja că nu ajunge să ai spitale; îți trebuie trasee, protocoale.
Comunitatea completează ce instituțiile fac greu: rețele, apartenență, proiecte intergeneraționale. Nu înlocuiește statul, dar poate reduce izolarea, care, în anii în plus, devine una dintre cele mai scumpe forme de fragilitate.
Iar noi, individual, avem partea noastră: nu să reparăm sistemele, ci să nu trăim anii în plus ca pe o loterie. Locuirea potrivită, prevenția, competențe care se pot actualiza, relații cultivate – lucruri simple, dar care, puse la timp în ordine, reduc dependența mai târziu.
Ce facem, practic, cu vestea bună
Locuirea e prima. Nu ca investiție, ci ca scenariu. Întrebarea utilă nu e „unde e mai frumos?”, ci: în casa asta, în cartierul ăsta, cu transportul ăsta, pot trăi bine și la 75–80 și peste? Dacă răspunsul e „nu prea”, nu e un verdict. E o informație care poate fi folosită.
Munca e a doua. Pentru multe femei, ideea de „stop brusc” nu va mai fi nici posibilă, nici dorită. O viață mai lungă cere forme mai elastice: perioade de intensitate și perioade de respiro, roluri mai potrivite, schimbări asumate.
Relațiile sunt a treia. Longevitatea nu se susține doar cu analize bune, ci cu oameni: un cerc, o rutină de întâlniri, o formă de apartenență. Paradoxul e că, tocmai în epoca hiperconectată, izolarea devine mai ușoară. În anii în plus, izolarea e scumpă.
Group of diversity people volunteer arm around
Și, poate cel mai important: să nu transformăm vestea bună într-o obligație de perfecțiune. Anii în plus nu cer o viață „optimizată”. Cer o viață așezată: cu loc pentru schimbare, cu loc pentru sprijin, cu loc pentru demnitate.
„Age-friendly” în România
În România, „age-friendly” nu există ca un program unic, cu etichetă și buget separat, dar începe să capete formă prin două lucruri verificabile: cadrul de politici (strategia) și finanțarea condiționată (PNRR).
Pe partea de politici, Guvernul a aprobat Strategia națională pentru îngrijire pe termen lung și îmbătrânire activă 2023–2030, care mută accentul, explicit, spre autonomie, servicii în comunitate și îngrijire pe termen lung, nu doar instituționalizare.
Partea „practică” vine din PNRR, unde banii sunt legați de jaloane și ținte, cu termene ferme: statele trebuie să îndeplinească jaloanele până la 31 august 2026, iar Comisia face plățile finale până la 31 decembrie 2026. Asta contează, fiindcă obligă proiectele să iasă din powerpoint. Concret, Ministerul Muncii a lansat și derulat apelul competitiv PNRR/2023/C13/MMSS/I4 pentru „centre de zi de asistență și recuperare pentru persoane vârstnice”, iar pe platforma oficială de oportunități apare ținta explicită: construirea/dotarea și operaționalizarea a 50 de servicii (centre de zi); există și publicări oficiale privind selecția proiectelor depuse, deci nu vorbim doar despre intenții.
În paralel, MIPE a anunțat în 25 august 2025 lansarea apelurilor pentru servicii de îngrijire la domiciliu pentru vârstnici vulnerabili, tot ca mecanism de implementare (proiecte, ghiduri, selecții). Contextul financiar explică de ce ritmul e presat: planul „modificat” era prezentat în 2023 ca având €28,5 miliarde (granturi + împrumuturi), iar în noiembrie 2025, Ministerul Finanțelor a comunicat aprobarea PNRR revizuit, cu o valoare totală de €21,41 miliarde, din care €13,57 miliarde granturi. Asta înseamnă, realist, că România are acum atât o direcție până în 2030, cât și o fereastră de finanțare accelerată până în 2026; marea provocare rămâne ce se întâmplă după: cum păstrezi serviciile funcționale și le extinzi, când PNRR se închide și intri în „viața normală” a bugetelor și a fondurilor clasice.
Cât e de liniștitor?
Citiţi şi
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
Bine ați venit în 2035! Cum vi se pare?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
