Simona Poclid: „Scrisul este și o formă de spovedanie, de singurătate, tăcere și libertate”

1 February 2022

Literatura română contemporană este plină de surprize. Una dintre ele este tânăra scriitoare Simona Poclid pe care am avut plăcerea s-o iau la întrebări, căci scrisul ei, atât cât l-am cunoscut prin intermediul fragmentelor publicate pe internet, m-a stârnit și m-a uimit în egală măsură, vârsta biologică – deși uneori un reper pentru ea – nefiind aceeași cu vârsta scriiturii ei pe care o intuiesc de o maturitate surprinzătoare.

Nici nu știu cu ce să încep, am o mulțime de întrebări pe care aș vrea să ți le adresez, așa că o voi alege pe cea care nu-mi dă pace cel mai mult: Cum crezi că te încadrezi în tabloul actual al literaturii contemporane?

În primul rând, îți mulțumesc, dragă Cristina, pentru invitație.

Tabloul actual al literaturii contemporane poate avea atâtea colțuri și înfățișări, încât mi-e greu să mă gândesc la o încadrare anume. De regulă, și-n scris, și-n viața reală, sunt precum un om captiv într-o scoică. Nu prea vreau să văd ce-i în afara mea, mă refer la vizibilitatea unei vieți de artist, uneori mă sufoc și vreau să scap de propriile viziuni asupra lucrurilor, dar scrisul mă cară în spinare.  Pot crede că sunt lemnul din care se face rama tabloului și doar privesc vâlvătaia vieții culturale actuale.

Cum ai descoperit cuvântul scris? Ne spui câteva cuvinte despre tine, omul din spatele literelor?

I-am citit pe Dostoievski și Cioran, mai târziu pe Kafka și am început să scriu într-un jurnal. În clasa a XI – a am scris primele două nuvele (erau foarte slabe, desigur). Îmi amintesc că una dintre ele se numea Oceanul și chiar i-am arătat-o profesoarei de română. Treptat, am renunțat la a ține un jurnal și am înlocuit ,,realismul” cu ficțiunea.

În spatele literelor, sunt absolventă de Comunicare (Licență și Master), freelancer, pasionată de literatură, fotografie, teatru și cinematografie. În linii mari, sunt un om plicticos și singuratic.

Tu spui că „În scris, singurul lucru pe care-l dețin, deși îmi pare adesea că nu eu sunt fiara care mușcă din rând, ci litera îmi golește osul, spun adevărul.”  Așadar, scrisul și adevărul, cel puțin în cazul tău, sunt sinonime. Și, ca să extrapolez, scrisul ca terapie, căci adevărul are darul de a vindeca rănile lăsate de minciună. Ești de acord?

Da, scrisul este și o formă de spovedanie, de singurătate, tăcere și libertate. Adevărul în literatură  are însă alte valențe, față de viața reală. În primul rând, reprezintă lupta de a nu te falsifica, iar în al doilea rând, devine măsura felului în care îți urmărești viziunile asupra vieții, scrisului (indiferent dacă ele sunt înclinate spre sublim sau grotesc). Personajele mele fac adeseori mărturii lungi, obositoare, simt mereu nevoia să povestească oricui totul, să fie judecate public. Literatura reprezintă pentru mine și un soi de a ,,doua viață”, căptușită cu măiestrie sub cea reală. Și cum căptușeala e mai aproape de piele, decât stofa… acolo se zbat lucrurile esențiale.

Se scrie mult, se publică mult și se vinde poate nu tot așa de mult. Totuși, ce crezi că-i lipsește pieței de carte din România? Dar literaturii contemporane?

Pieței de carte din România îi lipsesc editurile independente puternice, cu buget pentru promovare, comunicare, relații publice, graficieni iscusiți, timp și personal pentru a realiza lucrurile profesionist, agenții literari, criticii/recenzorii care să-și aplece atenția și asupra celor mici. Literaturii române îi lipsesc câteva traduceri ale unor autori reprezentativi. Nu vom depăși niciodată statutul de cultură mică, dacă nu ducem scriitorii reprezentativi peste graniță. Pentru toate categoriile de vârstă există scriitori foarte buni care merită să fie citiți și în alte părți din lume! Literaturii contemporane îi lipsesc și fondurile, bursele de creație, concursurile, premiile, proiectele culturale de anvergură. Dar, cel mai important, literaturii contemporane îi lipsesc scriitorii care să se poată întreține din scris și să dedice, așa cum se cuvine, cărților.

Te-aș ruga să-mi scrii câteva cuvinte despre fiecare carte a ta, de la geneză până la desăvârșirea între coperți. Cum te-a schimbat fiecare dintre aceste cărți?

Fiecare carte scrisă nu doar te schimbă, ci îți pune-n minte alți oameni (personajele tale) cu care va trebui să trăiești întotdeauna. Niciun scriitor nu este un om singular.

Despre „facerea lumii”… cărților, pe scurt, fiecare pleacă de la o anumită temă majoră: „Teatru în stomac” este despre iubire și moarte, „Pescarul nimicului” despre creație și viață, iar „Monștrii cu bot de catifea” despre dreptate, adevăr și moralitate. Debutul mi-a conferit încredere, iar celelalte două cărți m-au forțat să devin și „arhitect”, și regizor, și scenarist când scriu. Îmi place să scriu, dar mă obosește tot ceea ce urmează după publicarea cărții. Mi se pare ceva atât de străin față de scris, încât adeseori renunț la promovarea cărților pe care o gândesc îndelung.

E greu să fii scriitor azi? Am citit o postare de-ale tale care mi-a plăcut foarte mult, în care scriai despre lucrurile „simple” pe care le-ai învățat până acum, în calitate de scriitor. Poți relua cele mai importante aspecte pe care, dacă ai putea, ți le-ai spune inclusiv ție, cea de dinaintea „Teatrului în stomac”?  

Înainte de a fi greu să fii scriitor… este greu să fii om, să trăiești frumos, demn, să-i ajuți pe alții înaintea grijii pentru tine însuți, să nu te falsifici anapoda, să nu te pierzi, să te dăltuiești neîncetat, să te doară și să nu te pierzi. Eu nu m-aș face scriitor de profesie niciodată (deși la 23 de ani munceam numai în acest sens). M-aș gândi numai la marea literatură și la ceea ce pot clădi scriind. Nu m-aș gândi la nemurire (nu cred în ea), nici la praful faimei, carierei artistice, nici la trenduri, nici la cerințele lumii literare. Dacă aș ajunge la tânăra care a scris „Teatru în stomac”, i-aș spune să publice sub pseudonim, ca să evite neîncrederea celorlalți (se tot vorbește despre egalitate între scriitori și scriitoare; fără a cădea în butoiului unui feminism deșănțat, această egalitate nu există). În plus, oamenii nu au încredere, pur și simplu, în scriitorii tineri. Li se pare (nu știu de ce) că scriem slab, că avem numai jurnale de inadaptați publicate (de parcă acestea pot fi doar mediocre), că nu am păstrat nicio legătură cu literatura, că ne-am dezis de la calitate. Cărțile tinerilor sunt uneori publicate și în stări jalnice, de la tehnoredactare, redactare/editare, până la copertă, promovare. Când observ tiraje plătite de autori publicate în condiții execrabile, îmi vine să-mi dau, cioranian, „demisia din omenire”.

Căutați, căutați edituri bune; țineți manuscrisul în dulap 10, 20 ani (Pamuk și-a publicat cărțile în țara de origine după opt ani de scris). Iar dacă plătiți publicarea cărții (așa au ajuns timpurile), faceți-o pentru un volum tipărit în condiții excepționale. Dacă nu se poate, țineți manuscrisul, îmbătați-vă de două ori, râdeți, trăiți! Trebuie să facem diferențierea între prietenie, viață literară și publicarea cărții. Publicarea cărții, din punct de vedere al profesionalismului, trebuie să fie obiectivă; tăiere în carne vie, căci autorul îi este dator cărții (doar atât).

Totodată, e bine să scrii în ziare, reviste, să capeți recenzii, să faci tot ce depinde de tine sau să te retragi complet din lumea literaților și să scrii fără nicio așteptare. Nu există o rețetă potrivită pentru toată lumea. Pentru mine funcționează un singur lucru: să scriu fără să mă gândesc ce o să fac la finalul manuscrisului, ce o să se întâmple cu el. În rest, sunt lucruri pe care nu le putem controla.

Din ce te inspiri? 

Toate lucrurile mă inspiră… dar sunt mai apropiată de poveștile dureroase, tragice, de istoriile nefaste. Cred că acestea trebuie spuse, cu precădere. Viața proprie nu a contat prea mult în ceea ce am scris și nu am folosit-o des drept sursă de inspirație. Chiar dacă pornesc de la o situație trăită în mod direct, sfârșesc burdușind-o cu ficțiune, fapt ce mă îndepărtează de mine însămi. Cred că de asta îmi place să scriu… pentru că uit că trăiesc, îmi pierd complet sinele și mă contopesc cu ceea ce ,,inventez”.

De ce „salcâm”? 

Dacă aș putea să aleg între a fi om și Salcâm, nu aș sta pe gânduri și aș avea dintr-o dată flori albe și spini. În fața casei copilăriei aveam un șir întreg de Salcâmi. Când înfloreau în mai, parfumul era atât de puternic, încât toți umblam bezmetici prin curte, îmbătați de el. Semăna cu Edenul. Treptat, Salcâmul a devenit tot ce e frumos și liniștit pe Pământ.

Ce urmează în plan literar?

Am în lucru „Guzanja”, o scriere scurtă, un volum de poezii (pe acest cred că nu îl voi publica mulți ani de acum în acolo) și mă gândesc la următorul roman. M-am retras din viața literară (nici nu o trăisem foarte mult) și renunț treptat la rețele de socializare. Nu am nicio tragere de inimă să particip la lansări de carte (deși într-o vreme îmi plăceau). În schimb, aș dori să-mi pot traduce una dintre cărți în franceză sau engleză. Cum voi face asta? Deocamdată, nu am nicio idee.

Mult succes, Simona! Presimt că vei găsi rapid calea către traducerea despre care vorbeai, dar și către sufletele cât mai multor cititori. Îți mulțumesc pentru deschiderea și sinceritatea cu care m-ai primit în lumea ta.

Cărțile Simonei pot fi achiziționate de aici.

Pe Cristina o găsiți întreagă aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Când bate gongul în ring, soarta este în mâinile lor

Fran Lebowitz – Public Speaking

Scrisoare către Charles Bukowski

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro