Sinuciderea – dreptul de a renunța

Nora Dincă

21 September 2014

Nora DincăNebunii m-au preocupat dintotdeauna. Mi-a plăcut să le aflu poveștile, să înțeleg ce anume i-a făcut să piardă controlul, în ce punct creierul lor a cedat, unde au rămas captivi. Nebunii au povești foarte frumoase și inimi foarte mari – un anumit gen de nebuni – cei care au avut cândva vieți (familii, iubire, cariere). Deși sunt o priveliște tristă și preferăm să îi evităm, nebunii sunt poate cele mai complexe ființe umane, de la care am avea multe de învățat. Există multe feluri de nebuni – veseli, deprimați, sinucigași, artiști (la aceștia din urmă nebunia este constructivă, prolifică – depresiile lor nasc succes și nu ratare). Astăzi sunt parcă mai mulți nebuni ca niciodată. Și mai tineri – de la cei pe care-i vedem gesticulând, râzând, vorbind singuri pe străzi, până la apropiați de-ai noștri căzuți în depresii adânci despre care nu bănuim nimic până-n ziua în care se sinucid.

Întotdeauna (încă de mic copil, când intuiția mea era pur viscerală cumva, și nu cerebrală) am trăit cu sentimentul că granița dintre normalitate și nebunie este mai subțire decât un fir de păr. Și că pe oricare dintre noi viața ne poate arunca oricând dincolo.

Bunica mea are o vorbă, pe care târziu am înțeles-o: „Nu ferici pe nimeni până nu moare”. Înțelepciunea bătrânilor noștri face cât o mie de tratate de filosofie!… „Nu ferici pe nimeni până nu moare” -nu poți spune despre nimeni că a avut o viață bună până nu moare. Se poate întâmpla oricând, orice, care să anuleze tot rostul unei vieți, dureri atât de mari încât să nu mai conteze nimic, oricât de frumos, de până atunci.

depresie

Nu cred și chiar mă irită teoria că depresivii, sinucigașii sau pur și simplu cei cu mințile rătăcite, sunt oameni slabi, care cedează. În primul rând nu cred că despre asta este vorba aici – slabi sau puternici. Ci despre percepție și despre a simți. Cred că ei, cumva, văd lumea și îi simt durerea la intensități de care noi, ceilalți, nu suntem capabili. O empatie extraordinară îi face să treacă într-o altă dimensiune a realului, să înțeleagă la un alt nivel, mult superior, trecerea prin lumea aceasta, zădărnicia până la urmă a tot. Privind din acest unghi, cum putem ști care este adevărul și deci realitatea? Poate că ceea ce noi numim putere (de a face față, de a merge mai departe iar și iar) nu e decât o perdea de fum, de iluzii, de bule de săpun – miliarde de soluții pe care creierul nostru le inventeză pentru a face viața suportabilă.

Sinuciderea e o formă de eutanasie, ar trebui să fie un drept al fiecăruia – nu ne-a întrebat nimeni când am fost aduși pe lume dacă vrem asta, ar trebui să avem libertatea de a decide măcar până unde vrem. Unora le e scris să trăiască drame inimaginabile – a le supraviețui ar fi aproape o aroganță, o trufie, ori o încăpățănare gratuită (să demonstrezi ce?! ca să ce?!). Uneori, a le cere să supraviețuiască ar însemna să le cerem să fie zei. În astfel de situații, a-ți pierde mințile (și chiar a te sinucide) apare ca un firesc.

Până nu demult m-am făcut vinovată de a judeca mamele sinucigașe. Cum să lași copilul ăla singur?! O mamă e o forță a naturii – învinge orice demoni, pentru că ea încetează să-și mai aparțină din momentul în care devine mamă – așa gândea mama din mine. Apoi, într-o zi, am aflat o poveste despre o mamă a unui copil de trei ani, cu o familie frumoasă, care a supraviețuit unei tentative de suicid. Întrebată fiind, ulterior, cum de nu s-a gândit la copil în momentele în care a luat decizia, a spus: „Numai la el m-am gândit. Și am înțeles că doar așa îl pot elibera de povara unei mame nebune, veșnic în depresii, care îi va aduce numai suferință. Am simțit că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu, dacă îl iubesc cu adevărat, este să dispar cât mai curând din viața lui.”

Toată lumea vorbește despre depresie ca despre o boală a minții. O boală care deformează percepția realității și omoară speranța. Soluția pe care o oferă medicina constă în ședințe de terapie și medicamentație care să regleze dezechilibrele chimice din creier. Prea des însă toate acestea nu au efect și e doar o chestiune de timp până când pacientul se întoarce în prăpăstiile lui. Psihologii înșiși recunosc asta, admițând tacit că depresia este deseori incurabilă. Oare nu cumva se aplică pansamentul pe lângă rană​? Oare depresia nu este mai mult o boală a sufletului decât a creierului? Cum tratezi un suflet bolnav? În primul rând acceptându-l. Apoi, învățându-l să se accepte și să-și folosească durerea ca materie primă pentru zbor și nu pentru prăbușire. Și dacă asta nu e posibil, dacă durerea e atât de mare sau de veche, atât de “incurabilă”, să le acceptăm renunțarea -sau măcar să le-o respectăm. Și să nu-i mai înmormântăm fără slujbă la marginea cimitirului, să nu-i mai ucidem de două ori târându-le numele în discuții publice sterile, să nu-i mai îndurerăm și după moarte cu întrebări de genul „Cum a putut?! Cum să faci o asemenea prostie? Da’ ce, toți avem probleme și nu ne mai sinucidem!”

Majoritatea dintre noi are tendința de a-i cataloga pe cei sensibili drept slabi. O spun cu o anume aroganță, îi face să se simtă superiori sau cumva recunoscători că au fost selectați de natură de partea supraviețuitorilor. Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!„ Și da, uneori, cei sensibili vorbesc singuri pe străzi sau se sinucid.

Nu, nu pledez pentru sinucidere – iubesc viața, o celebrez în fiecare zi, am învățat să mă agăț de toate firimiturile de frumusețe din jur și când nu mai sunt nici alea, le inventez. Dar din păcate – sau din fericire, nu știu – pot vedea și dincolo de perdelele de fum. Acolo e o lume plină de durere, de disperări neurlate, de luptă continuuă pentru fiecare respirație – lumea scăpată din Matrix, infinit mai vie în durerea și disperarea ei și infinit mai valoroasă. Cei mai mulți dintre noi n-ar putea respira nici măcar o zi în afara perdelelor de fum. Acolo sunt adevărații supraviețuitori.

P.S. Întrebare pentru Biserica Ortodoxă Română – Sinucigașii nu au dreptul la slujba de înmormântare pentru că au comis păcatul suprem de a lua ceea ce Dumnezeu a dăruit. Și, atunci, criminalii?… De ce e un păcat de neiertat să renunți la propria viață și unul negociabil să iei viețile altora? Fără supărare, dar nu cred că Dumnezeu are vreo legătură cu aberația asta.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Cum să te măriți cu gândul la divorț?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,769 views

Your tuppence

  1. corina / 6 March 2015 23:01

    Gresesti idealizand depresia si dorinta de a nu mai trai. Ar fi frumos sa fi fost doar un mod intens si altfel de a vedea viata.

    Este o boala pentru ca omul singur vine la doctor si spune Vreau sa mor. Ajutati-ma sa-mi doresc sa traiesc in continuare. Poate sa fie declansata de un eveniment tragic, intr-adevar, dar de cele mai multe ori nu e. Majoritatea evreilor din lagarele de concentrare nu aveau depresie, mancau si dormeau si luptau pentru supravietuire in fiecare zi, voiau sa traiasca. Si daca a fi intr-un lagar nu e o situatie care sa te faca sa vrei sa-ti iei zilele, atunci nu stiu care e.

    Adevarul e ca depresia si ideatia suicidara nu depind decat foarte putin de circumstantele in care te afli, oricat de dramatice; oamenii sunt incredibil de rezilienti. Depinde mult de gene si de cum ai invatat tu sa reactionezi si sa faci fata realitatii. Si terapia si medicamentele te pot ajuta sa inveti sa reactionezi altfel, si sa vrei sa traiesti in continuare. Iar o poveste a unui om care s-a luptat cu depresia si a iesit invingator este mai frumoasa decat una in care i s-a acceptat dreptul de a renunta, iar acum nu vom sti niciodata daca a reusit sau nu sa faca fata problemelor. Iar copiii si parintii si prietenii se intreaba ce au gresit si se simt vinovati toata viata.

    Cineva a dat mai sus exemplul unei tulburari tiroidiene care da depresie. Vin si eu cu alt exemplu: depresia post-partum. Apare nu de putine ori la tinere mame imediat dupa nastere, are mecanism hormonal, si de multe ori se tem ca isi vor omori din greseala copilul, sau se sinucid ele de teama ca nu vor sti sa aiba grija de el. Poti sa spui ca e doar un alt fel de a privi lumea, nu e nicio boala la mijloc, si corect e sa le lasam sa se omoare?

    PS: sunt de acord cu eutanasia (sinuciderea asistata) pentru bolnavii terminali aflati in suferinta fizica.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Cris / 19 February 2015 21:19

    In urma cu o luna am aflat ca am tiroidita Hashimoto. Traiesc de ani de zile cu ce am inteles acum ca sunt, de fapt, simptome. Printre aceste simptome, depresia. Au fost zile in care nu ma ridicam de pe scaun sau de pe canapea si eram hranita de catre sotul meu. Nu ma spalam. Nu mancam singura. Uneori imi venea sa ma intind pe jos si sa nu ma mai misc, pana m-as fi integrat in pamant. Imi venea sa ma intind pe jos si sa mor.
    Pentru tiroidita Hashimoto nu exista vindecare – sau exista extrem de rar. Situatia se va inrautati, gradual. Dar cel putin acum inteleg tot ce mi s-a intamplat; Toate starile de enervare, de oboseala.. Durerile de neexplicat, in diverse parti ale corpului, dureri care ma faceau sa ma simt de 80 de ani desi aveam doar 20+.
    Cel putin, acum inteleg ca nu asa ar fi trebuit sa fie viata mea si sta in puterea mea sa lupt pentru anii care mi-au ramas. Nu mai este ceva covarsitor. Nu asa trebuia sa fie viata mea – asta este ceea ce cred cu tarie si acum am inteles ca sta in puterea mea sa lupt pentru a duce o viata mai buna, pentru cei din jurul meu si pentru mine. Am pierdut o buna parte din anii despre care se spune ca sunt cei mai frumosi, insa cei ce vin pot fi extraordinari. Pentru prima data in ani de zile, ma simt optimista, pentru ca am aflat ce este in neregula cu mine.

    Oare cati sinucigasi duc cu ei in mormant dezlegarea pe care ar fi gasit-o daca ar fi investigat simptome?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Oana / 23 December 2014 9:26

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 0 Thumb down 3
    Reply
  4. cipnt / 28 September 2014 21:43

    Religia spune: crede si nu cerceta! E pacat. Punct! N-ai voie sa discuti…

    Thumb up 1 Thumb down 3
    Reply
  5. Evelyn / 22 September 2014 22:35

    Raspund eu, ca una care a terminat Teologie si nu s-a dezis de credinta. Sinuciderea este considerata un pacat fara iertare, alaturi de apostazie, tocmai pentru ca subiectul nu mai are cand sa se caiasca. Pentru crime, oricat de oribile, ai (macar teoretic) posibilitatea de a te cai, de a cere iertare. Daca te omori, …
    Cu toate astea, Biserica e (sau ar trebui sa fie!) tacuta in privinta unui act precum sinuciderea. Nu exista nimic mai tragic decat un om care isi ia viata, sfidand biologia, renuntand la instinctul de conservare. Nimeni nu are dreptul sa taca. In fata cuiva care a preferat intunericul mortii lumii intregi, oamenii ar trebui sa taca. Si sa planga. Atat.
    Cred ca Dumnezeu a rezervat un loc luminos celor care nu au mai putut. Care pur si simplu nu au mai putut …

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro