Spune-i cuvintele de care are nevoie

Constantin Ciucă

19 March 2017

constantin ciucăTrăim într-o lume periculoasă prin care, dacă umbli lelea pe străzi fără să fii suficient de precaut, poți să te alegi cu un orgasm cât toate zilele chiar când te aștepți mai puțin.  Nu vreau să spun  că acesta ar fi un lucru rău. Dimpotrivă. Vreau însă să spun că, dacă te pricepi să visezi și îi prezinți lui Dumnezeu fantezii bine construite și corect argumentate, el ți le îndeplinește întocmai. Chiar și atunci când aceste fantezii ajung să îi fie prezentate lui Dumnezeu de altcineva, în numele tu.

În funcție de zodie, de colegele de la grădiniță și de ce canale TV urmărește, în mintea fiecărui bărbat se naște la un moment dat și se instalează o femeie în c*rul gol care reprezintă idealul lui de frumusețe și magnetul poftelor lui dezmățate. Această femeie rezidentă urmează să îi domine viața și să îi modeleze destinul mai mult decât decât toate învățăturile părintești, sau decât predicile duminicale.

Și pentru că atunci când m-am născut eu nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie sau bărbat, bărbat fiind, am ajuns să mi se întâmple și mie exact lucruri din astea. Adică să mă trezesc că port în creier o femeie cu bucile goale care îmi face mereu cu ochiul și îmi promite cele mai destrăbălate dulcețuri.  Numai că nu orice fel de femeie. Eu sunt Taur și sunt de pământ și de carne. Adică mie să NU îmi dai femei de pe Fashion TV sau anorectice din alea care prezintă colecțiile de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea ceva cu homosexualii, ei sunt printre puținii oameni care știu să aprecieze cu adevărat valoarea unei clisme de calitate, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Si care au c*r. Adică buci rotunjite ca pepenii între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău. Femei care, odată pornite, pot face o întreagă industrie farmaceutică să înflorească.

Altfel spus, sunt un desfrânat cu ștaif care visează măreț! Dar care, trebuie să recunosc, înghite de cele mai multe ori în sec și se mulțumește cu realizări mărunte. Și e normal să fie așa pentru că nicio femeie nu e într-atât de proastă încât să îți facă ție toate poftele doar așa, pentru că ți se scoală.

Ți le face, dar numai pe ici, pe colo. Cât are ea chef.

Totuși, viața este mult mai complicată.

Poate părea greu de crezut, dar mie unele lucruri mi se întâmplă exact invers decât la majoritatea celorlați bărbați. De exemplu, după ce se despart de o femeie pe care au iubit-o, mai toți bărbații se reped de-a valma în alte femei, pentru a încerca să o uite pe precedenta și pentru a-și stinge poftele care îi perpelesc. În acest demers terapeutic, cu totul justificat de altfel, ei se avântă neobosiți după orice c*r de femeie ca niște ogari la o vânătoare de prepelițe. Și, din câte aud, varianta aceasta de cauterizare a relației precedente dă rezultate.

Doar că la mine e altfel. După ce mă despart de o femeie pe care am iubit-o, multe luni de zile, Dumnezeu îmi pune doliu între picioare. Rămân cu un sentiment straniu de responsabilitate și se întâmplă să refuz femei grozave doar pentru că, dacă m-aș culca cu vreuna, mi s-ar părea că am înșelat-o pe cea de care m-am despărțit. Și asta m-ar face să mă simt extrem de vinovat. Iar pe mine vinovăția, ca și băutura, mă doboară.

Era vară, lumea venea sau se ducea la mare, iar eu  ajunsesem în Gara de Nord după o călătorie cu un tren aglomerat în care totul mirosea a transpirație și a piele de om. Am coborât din vagon, mi-am luat geanta în spinare și, știind că mai aveam de așteptat câteva ore bune până la trenul cu care urma să ajung acasă, am început să mă plimb aiurea pe peroane și să mă zgâiesc în vitrinele buticurilor în care, pe jumătate adormite, stau vânzătoare epuizate de căldură și de nenoroc care abia așteaptă să se răstească la tine. Am băut un suc, am mestecat o ciocolată mică, pe urmă am mai băut un suc, am mâncat niște biscuiți și am mai băut un suc. După ce s-a răstit la mine și ultima vânzătoare, mi-am zis să mă așez undeva să mă odihnesc. Am ochit o bancă și, după ce am cerut polticos voie în limba română, m-am așezat lângă o domnișoară blondă, căreia fustița de blugi îi părea mai degrabă o batistuță pe care o ținea în poală. Pentru că mai mult decât o batistuță, nu îi acoperea din corp. Pulpele masive și bronzate, genuchii și partea de început a bucilor erau toate lăsate la liber. La aer.

Nimic nu e întâmplător în lumea asta.

După câteva minute de stat cuminte pe bancă lângă picioarele dezgolite ale domnișoarei, care între timp începuse să vorbească la telefon în germană, și de tras  cu ochiul la pulpele ei frumoase, am simțit cum, încet, încet, a început să crească în mine o căldură romantică. Am simțit o tresărire între picioare, acolo unde, ca un animal adormit în pantalonii largi, zăcea lungit Gigi Amoroso. Am simțit, adică, cum a ridicat un pic capul. Adică un început de erecție care, deși cu totul nepotrivită în Gara de Nord, mie personal mi s-a părut binevenită. Știu că multă lume crede că erecția prostește bărbatul, dar mie, de obicei, o erecție îmi dă idei noi.  Prin urmare, stând cuminte pe banca anonimă și trăgând cu ochiul la picioarele încălecate și dezgolite până la c*r ale nemțoaicei, mi-am amintit cum într-o vreme conversasem pe net cu o doamnă cultivată din București, absolventă de psihologie, care nu voise însă nici în ruptul capului să îmi arate vreo fotografie. Zicea că are un motiv foarte bun pentru asta și că dacă vreau să știu cum arată, trebuia să mă întâlnesc cu ea. Lucru care, la vremea aceea, când eu locuiam într-un orășel din vestul țării și eram proaspăt pus pe butuci de o femeie care îmi jurase dragoste eternă, dar care redusese eternitatea la un sezon scurt, era cu totul improbabil.

Acum însă, situația era cu totul alta.

Înviorat de acest gând, mi-am luat ochii de la picioarele nemțoaicei și mi-am scos telefonul din buzunar. Precis trebuie că aveam numărul ei pentru că îmi aminteam cum, cu multe luni în urmă, mai conversasem de câteva ori cu ea, și încă în termeni cordiali. Nu știu ce anume îi plăcuse la mine, dar cred că mă simpatiza. I-am găsit numărul și, după câteva clipe de ezitare în care mă întrebam dacă fac sau nu un lucru bun, am format. Telefonul a început să sune iar eu, aștepând ca ea să răspundă, m-am emoționat.

Numai că telefonul a sunat prelung, prelung, dar de la capătul lui nu a răspuns până la urmă nimeni. Am mai format o dată, gândindu-mă că spăla vase prin bucătărie sau întindea rufe pe balcon, dar, după ce și de data asta a sunat prelung de mai multe ori fără să răspundă nimeni, am închis. Mi-am înfrânt primul impuls de a arunca cu el în geamul buticului de pe peronul celălalt, așa că am băgat telefonul la loc în buzunar și m-am întors iarăși cu ochii la picioarele nemțoaicei. Ar fi fost prea frumos ca Isabella să răspundă și să spună, vai, Mario, ce surpriză! Unde ești? În Gara de Nord?! Și ce faci acolo? Ești singur? Haide la mine să faci un duș! Să bem un ceai împreună!

Au trecut câteva minute. Mă întrebam dacă ar fi o idee bună să intru în vorbă cu nemțoaica de lângă mine. Doar că, în timp ce îmi digeram această înfrângere personală nemeritată,  aud că îmi sună telefonul din nou. Îl scot repede din buzunar și mă uit la număr. Ce bine că nu îl aruncasem. Ea era. Îl duc bucuros la ureche și vreau să spun ceva, dar ea mi-o ia înainte:

– Vai, Mario, ce surpriză!

– Bună, Isabella, îngaim eu, luat prin surprindre de aplombul ei.

– Ce faci, domnule? Pe unde umbli?

Vocea ei este deosebit de plăcută și unduită, de parcă Isabella ar face la telefon repetiție pentru o arie de operetă pe care urma să o cânte live puțin mai târziu.

– Sunt în Gara de Nord, răspund cu privirea lăsată pieziș pe picioarele nemțoaicei, care între timp le încălecase invers.

– În Gara de Nord?! exclamă ea surprinsă și bucuroasă în același timp. Așa de aproape? Și ce faci acolo?

– Păi, ce să fac, zic…

Doar nu era să îi spun ce fac.

– Aștept un tren spre casă. Peste vreo șapte ore.

– Aaaiaia! zice ea, oripilată de soarta mea de călător pe drumul de fier. Ești singur?

– Singur, da.

Pare că se gândește puțin. Apoi zice foarte hotărâtă:

– Haide la mine să faci un duș! Și pe urmă să bem o cafea!

– Nu beau cafea, Isabella, mă trezesc eu făcând, brusc, nazuri.

– Nu-i nimic, ai să bei un ceai, zice ea de-a dreptul imperativă. Hai!

După care îmi explică în detaliu ce trebuia să fac și pe unde trebuia să o iau ca să ajung în cartierul ei și apoi la blocul ei. Pentru că în școala generală fusesem campion național la proba de orientare turistică, mi-am însușit traseul repede. Nu am înțeles deloc de ce Isabella era atât de dispusă să se vadă cu mine, dar nici nu mi-am pus problema. Mi-am luat geanta pe umăr, i-am aruncat o privire recunoscătoare nemțoaicei, care s-a strâmbat un pic la mine ca la un pervers de care era bucuroasă să scape, și, aranjându-mi un pic pantalonii ca nu cumva cineva să bănuiască ceva, m-am îndreptat hotărât spre metrou.

Nu mai fusesem niciodată în cartierul acela, dar în București orice cartier îți pare cunoscut. Se însera. De dincolo de blocuri, auriu, soarele arunca acum o pădure de umbre lungi, culcate pe bulevard și pe rondurile cu crăițe care mărgineau trotuarele. Dacă în jurul meu nu ar fi fost mereu zgomotul de eșapamente și anvelope, aproape că era un cartier suportabil. Iau blocurile la rând. 101. Înseamnă că ăsta trebuie să fie 103. Chiar așa. Scara B. Asta e. Intru în hol. Ajung la lift. Urc în el. Apăs pe butonul cu etajul 9. Pornește. Mă ia o amețeală ușoară și imediat liftul se oprește pe palierul de la etajul 9. Ies. Văd ușa de metal, așa cum mi-o descrisese ea la telefon. Și numărul de pe ea: 24. Instinctul meu de copoi ginecodul mă adusese exact unde trebuia. Ajunsesem. Mă îndrept un pic de spate, îmi aranjez geanta de voiaj pe umăr să pară o neglijență căutată, și, cu inima bătându-mi repede și curioasă, sun.

Copilăria mea a fost, de la un capăt la altul, anexată și fermecată de vreo doi, trei scriitori de aventuri galante și de petreceri fastuoase la curtea Regelui Soare. Cei trei Mușchetari, După douăzeci de ani, Vicontele de Bragellone și alte povești din astea din paginile cărora ieșeau la suprafață marchize și contese diafane cu gulere înalte de dantelă și cu gâturi subțiri înconjurate cu șiraguri de diamante orbitoare, m-au intoxicat până adânc în celule și au rămas acolo, reziduale, până în ziua de azi. De aceea, când s-a deschis ușa apartamentului de pe palierul acesta anonim și în cadrul ei a apărut Isabella, am crezut că s-a deschis o carte la pagina cu concubine regale. Pentru că din apartamentul acela nu a apărut o locatară oarecare dintr-un bloc muncitoresc, ci însăși Madame de Pompadour. În persoană!

Da!

Era impresionantă. Mi s-au înmuiat picioarele.

– Mario, ce bine îmi pare că te văd! spune și, cu un zâmbet mobil care îi cuprinde brusc toată fața, desface brațele în lateral si mă îmbrățișează.

Sunt emoționat de primirea aceasta atât de călduroasă!  Mă simt un pic pierdut.

– Hai, intră, zice după ce îmi dă drumul.

Intrăm într-un hol întunecos și de acolo, mai departe, în sufrageries. Numai că aceasta nu este deloc o sufragerie obișnuită. Ferestrele sunt astupate cu draperii grele până în podea, iar în mijlocul ei este o masă lungă și masivă din lemn, cu o tăblie sculptată la colțuri în formă de frunze de trandafiri împletite. În jurul ei sunt șase scaune, două de o parte, două de cealaltă și câte unul în fiecare capăt, tot masive, tot cu colțurile spetezelor sculptate în formă de frunze amestecate, iar pe masă sunt scrumiere de metal, de forme și mărimi diferite. La un capăt se află un sfeșnic cu picior în care sunt trei lumânări stinse iar pereții sunt tapetați cu o pânză vișinie care face ca senzația de straniu și de altă lume care m-a cuprins de când am intrat să fie deplină. Pe rafturi, pe podea, prin colțuri sunt depozitatea de-a valma obiecte mici, de pluș sau de metal.  Și în toată camera, un parfum ca de pepene galben.  Parcă am intrat într-o poveste. Mă simt ca Pip, din Marile Speranțe ale lui Dickens, intrat în camera secretă a domnișoarei Havisham.

femeie

Și apoi, e ea! Amețitoare!

Zice, prietenoasă și sprintenă:

– Să nu te superi, dar la mine e mereu dezordine! Stai jos, și dă-mi mie geanta să o pun pe hol.

Nu am mai văzut așa femeie.

După ce îmi duce geanta pe hol, vine înapoi și, sprijinită într-un șold de tăblia mesei, se apleacă asupra mea, și zice:

– Ia spune, ce vrei? Înțeleg că vii de la drum. Vrei să îți dau ceva de mâncare? Vrei să faci un duș mai întâi? Vrei o prăjitură? O cafea? Un ceai?

Are ceva hipnotic în ea. Mă privește din doi ochi negri, mari cât două măsline scoase din ulei și puse în orbite. Genele îi sunt enorme și arcuite în sus. Îmi vine să mușc din buzele ei groase date cu un ruj intens  și lucios care îi face gura să semene cu un animal marin comestibil.

Dar, nu mușc. Mă uit prostit la ea cum își aprinde o țigară.

– Am să merg să fac un duș pentru început.

Zâmbește și îmi arată ușa cealaltă a sufragereiei:

– Pe acolo. Ușa din fund.

Ies pe ușa aceea și dau într-un alt hol, tot întunecos. Înaintând spre baie, pe dreapta văd contururile a încă două uși. Trebuie că este un apartament cu trei camere. Intru în baie și închid în urma mea ușa.

Dintre toate camerele unei locuințe, eu în baie mă simt cel mai bine. Spiritele rele nu pot să ajungă aici. Mă bag sub jetul de apă care îmi bate drept în chelie, îmbracându-mă de sus până jos într-o pelerină subțire de apă. Ah, ce bine e! Închid ochii și îmi dau cu jetul pe față. Mă gândesc la Isabella. La machiajul ei intens, la cerceii mari care îi atârnă liberi și se lovesc de gât, la buzele ei groase și mobile date cu un ruj violent și carnal, la gâtul ei plin de sub care îi cresc, mari, fermi și plini, sânii pe care i se mulează capotul fistichiu pe care îl poartă acum. Deschid ochii, îi închid la loc, îi deschid la loc. Și cum mă uit eu printre picăturile care mi se scurg de pe pleoape mi se pare că văd pe policioara de sub oglindă, în spatele unui tub de cremă de corp, un obiect care nu avea ce să caute aici. Chiar dacă de cele mai multe ori încerc să nu las să se vadă lucrul acesta, eu, de fapt, sunt un tip foarte curios din fire. Ies cu capul de sub duș și mă uit mai bine. Hmm… Tresar și mă emoționez. Scot un picior din cadă, fac un pas și mă apropii atent de obiectul cu princina. Nu m-am înșelat. E un vibrator. Un vibrator realist, cu o p*lă dintr-un latex fin exact de culoarea pielii, prevăzut pe testicule cu două butoane. Ce ciudat. Mă trece un val de emoție, și în mod cu totul neașteptat, simt un început de erecție. Dau să îl iau în mână, dar înțeleg la timp că e un obiect prea personal. Asta nu mă împiedică însă să duc mâna pe propria mea p*lă și să mi-o imaginez pe Isabella trântită pe spate pe pat, cu picioarele desfăcute în lături, jucându-se delicat cu cea de latex fin pe părțile ei erotice. Trebuie că arată fabulos.

– Ți-am pus ceva să mănânci, zice când am ieșit.

Îmi face semn să mă așez pe scaun lângă farfuria în care aburește o pulpă de pui îngropată pe jumătate într-un sos. Mă conformez cuminte, iar ea se uită la mine cu un zâmbet  sincer și cald. E felul ei de a-mi ura încă bun venit. Suntem ca doi îndrăgostiți sorbindu-se din priviri la începutul unei luni de miere care încă merge bine. Dar de ce este femeia aceasta, cu care nu am făcut altceva decât să vorbesc de câteva ori pe internet cu câteva luni în urmă, atât de binevoitoare și prietenoasă cu mine, habar nu am!

Sufrageria s-a întunecat. Isabella aprinde lumânările din sfeșnic și se așează și ea, cu țigara în gură, pe un scaun pe partea cealaltă a mesei, în fața mea. Fumează tot timpul. O privesc în lumina asta nouă a flăcării de lumânare și tot nu îmi revin. Trebuie că are până în patruzeci de ani. Părul, lucios și negru ca tăciunele, îi e aranjat într-o coafură neobișnuită, care pornește din dreptul tâmplelor și se ridică în șuvițe spiralate spre vârful capului. Acolo se strânge într-o împletitură sofisticată care îi lasă gâtul și urechile goale. Prin păr i se văd ace argintii și strasuri care o luminează și o enigmatizează. Nasul îi este drept, doar deasupra nărilor se arcuiește puțin în sus, cât să îi dea un aer de tinerețe rebelă. Fața îi este albă și lucioasă. Are umeri puternici și frumos rotunjiți cu o piele lisă, fără niciun fel de denivelare sau pată. Este masivă și bine făcută. Probabil că o alta în locul ei ar părea mai degrabă robustă și ciolănoasă, dar ea are o feminitate care o  face instantaneu elastică și elegantă, felină și copleșitoare.

Mă domină complet!

Doamne, cât de bună de f*tut e!

Duc pulpa de pui la gură, ca și cum mi-ar fi foame…

Și atunci, din senin, îmi pune ultima întrebare la care mă așteptam:

– Ce s-a mai întâmplat cu tipa aia blondă pe care o iubeai? Tot cu ea ești?

Nu îmi vine să cred. Trecuseră șapte-opt luni de când vorbisem cu ea la telefon, iar ea încă își amintea ce am vorbit atunci? Își mai amintea de tipa mea blondă?!

– Care tipă blondă?, dau eu să fac pe prostul.

– Aia care te-a lăsat baltă în Alicante. Aia mică, fără sâni.

Mai să îmi cadă din gură și partea deja mestecată a pulpei.

– Aia mică fără sâni? zic, și înghit.

– Da, măi, Mario, cu care erai tu de vreo cinci ani de zile, și care uita de fiecare dată când e ziua ta de naștere. Iulia o chema, parcă.

Carevasăzică îi povestisem despre Iulia.

– Nu mai suntem împreună de mult, zic și mușc nervos din pulpă.

Dar de ce oare reținuse femeia aceasta atât de exact o conversație anonimă, avută cu luni în urmă cu un străin pe care nu îl văzuse niciodată și pe care era cu totul improbabil să îl vadă? Nu puteam deloc să înțeleg. Ce ciudată este minea femeilor…

– Tu ții minte tot ce vorbești cu oamenii? o întreb după ce înghit.

Ea zâmbește, stinge chiștocul în una din scrumiere și își aprinde altă țigară. Apoi se uită iar la mine și zice:

– Nu, Mario, nicidecum. Dar tu ai spus atunci ceva care m-a impresionat și care m-a făcut apoi să mă gândesc de multe ori la tine.

– Zău?!

Remarca asta era în avantajul meu.

– Ce-am spus?

Ea zâmbește. Toată fața îi zâmbește. Întinde mâna cu țigara spre mine ca pentru a mă face atent și zice simplu, fără niciun efort de rememorare, de parcă tocmai citise fraza aia cu câteva minute mai înainte dintr-o carte:

– Mi-ai spus că dimineața, când deschizi ochii, frumusețea Iuliei, culcată pe perna de alături, îți inundă ochii ca înflorirea unui pom fructifer. Și că de aceea diminețile tale sunt frumoase, oricare ar fi anotimpul în care te afli și că toate poartă în ele promisiunea unor fructe fabuloase.

Rămân trăznit!

– Nu am uitat ce ai spus, Mario! continuă ea.

Iar apoi trage adânc din țigară, ia o gură mare de cafea și spune încet:

– Mie nu mi-a spus nimeni vreodată așa ceva…

O femeie de la șapte sute de kilometri depărtare, cu care conversasem de câte va ori întâmplător pe net, reținuse cuvânt cu cuvânt ceea ce îi spusesem eu cu luni în urmă la telefon, fără să știu cine este, fără să știu cum arată.

Inima îmi bate mai repede. Mă uit la ea și îi zâmbesc cât pot eu de cald.

Ea însă își revine din aceasta recidivă a memoriei și, schimbând tonul acela elegiac și cald cu unul prezent și mobilizator, zice:

– Hai, mănână tot ceți-am pus! Că am și prăjituri!

Zâmbim amândoi. O întreb cu o îngrijorare reală:

– Isabella, ai să mai poți dormi la noapte dacă bei atâta cafea?

Dar ea nu răspunde imediat. Își aranjează o șuviță de păr căzută peste ureche. Și apoi nu mai răspunde deloc.

Iar eu, dintr-un exces de interogație cu care m-am născut, repet:

– Ai să mai poți?

Numai că niciodată nu ai cum să știi care sunt întrebările acelea scurte și banale care pot provoca evenimente de proporții făcute să îți taie respirația. Dar eu tocmai nimerisem una dintre ele. Se uită la mine serioasă, fără să spună nimic. Lumina lumânărilor îi luminează obrazul și i-l colorează ca pe un miez dulce de pepene  galben. Și atunci, în lumina pâlpâietoare a lumânărilor din sfeșnicul de argint, femeia aceasta, deja remarcabilă, face un lucru neașteptat și uluitor: se ridică încet în picioare, saltă brațele în lateral și, fără grabă, se învârtește într-o piruetă completă ca și cum ar vrea ca eu să o pot vedea bine din toate părțile. Se oprește la un pas de mine și mă fixează cu ochii aceia mari în care îi arde feminitatea. Cu o mișcare înceată, desface cordonul lung al halatului pe care îl poartă. Părțile halatului se deschid. Trage încet de ele într-p parte și în alta și îl dezbracă.  Îl aruncă neglijent pe unul din scaune.

Zice:

– Nici nu trebuie să dorm, Mario. Tocmai îmi încep schimbul de noapte!

Isabella nu este goală sub halat.

Însă, nici goală dacă era, efectul trupului ei asupra mea nu ar fi fost mai imediat și mai puternic decât văzând-o așa. Mă țintuiește cu privirea, îmi caută reacția din ochi. Sunt emoționat și pierdut, stupefiat și calm. Nu înțeleg deloc ce se întâmplă, dar accept totul. Isabella poartă pe ea o plasă lungă cu ochiuri mici, care îi cade de pe umeri până deasupra genuchilor și prin care i se vede trupul gol. Și o pereche de chiloți roșii, de mătase, tiviți cu bentiță albă. În rest, prin împletitura plasei, i se vede carnea pietrosă care a imprumutat din umbra mișcătoare pe care o aruncă plasa. Și, din loc în loc, paiete verzi și roșii. Sânii îi sunt pur și simplu ireali. Sfârcurile mari și întărite îi ies prin ochiurile plasei și se îndreaptă spre mine, mirosind intens a trup de femeie. Dintr-o dată, acolo în fața mea, Isabella devine un eveniment hormonal de excepție, un fel de supernovă a foliculinii care se apropie de mine dând provocator din fund. Îmi suflă fumul de țigară în nas și mă întreabă încet și insinuant:

– Îți place, Mario?

Îmi bag mâna în buzunar,  îmi apuc tija țeapănă a lui Gigi și o apăs într-o parte ca să nu se vadă prin pantalonii subțiri.

– Ești incredibilă, Isabella!

Ea ocolește colțul mesei și vine lângă mine. Se reazămă cu fundul de marginea groasă a mesei. Coapsele ei pline și mari sunt chiar lângă mâna mea pe care o țin pe masă. Se uită în jos înspre mine și spune de parcă tocmai cobora pe un triolet:

– Dar mi-ai mai spus tu ceva frumos despre Iulia când am vorbit ultima dată. Îți amintești?

Asta deja era ceva foarte straniu. Acum când eu trebuia să îl țin pe Gigi culcat cu o mână, ea avea pretenția să îmi amintesc ce îi spusesem la telefon cu trei anotimpuri în urmă despre o femeie care îmi făcuse viața varză?

– Zău?

– Da. Mi-ai spus că Iulia era o zeiță domesticită care acceptase să împartă patul şi destinul cu un pământean. Iar pământeanul acela erai tu.

Era de necrezut.

– Chiar așa am spus? întreb în speranța ca ea să mă contrazică.

Ea este foarte sigură pe sine. Dă fumul într-o parte și apoi se uită la mine și spune încet:

– Cuvânt cu cuvânt.

Iar glasul ei e moale și cald. Apoi stinge mucul de țigară în una din scrumiere și zice cu o voce puțin schimbată:

– Mie nu mi-a spus nimeni, niciodată că sunt o zeiță domesticită…

Amestecul acesta de plasă îmbrăcată peste c*rul gol cu citatele despre zeița domesticită și cu un Gigi în stare de cod roșu sub blugii mei subțiri, într-o cameră luminată de pâlpâirea gălbuie a trei lumânări dintr-un sfeșnic de argint m-a amețit complet.

Și atunci Isabella mă privește iar, de aproape, și spune cu o umbră de amărăciune în voce:

– Mie toată lumea mi-a spus doar că sunt bună de p*lă! Înțelegi, dragul meu?

Și își aprinde a o mia țigară din seara aceea. Iar după ce țigara s-a aprins, dă fumul într-o parte și adaugă:

– Și că vrea să îmi tragă m*ie…

Mi s-a făcut groaznic de rușine! Exact așa gândisem și eu cu o secundă mai înainte. Pentru că semăna perfect cu femeia aceea rezidentă care își ducea viața cotrobăind prin mintea mea în c*rul gol.

Apoi nu mai spunem niciunul nimic. Sunt tulburat de toate lucrurile acestea. Aproape că îmi vine să îmi aprind și eu o țigară, dar îmi amintesc la timp că nu mai fumez de douăzeci de ani. Isabella însă este o femeie cu totul neobișnuită. Se desprinde de marginea mesei unde stătuse rezemată, ridică mâinile în lateral, se uită la mine ca la cel mai nimerit public pe care îl putea avea pentru o astfel de scenă și spune cu o candoare criminală:

– Doar că, între timp, m-am hotărât să le trag eu m*ie la toți!

Mi-am amintit, de vibratorul din baie. Însemna oare că o să îmi tragă m*ie și mie? Sunt fermecat de personalitatea femeii acesteia. În sfârșit, mi se descleșteză dinții și mă hotărăsc să pun întrebarea pe care trebuia să o pun de mult:

– Isabella, dar cu costumul ăsta sexi pe tine, ce e la ora asta? Ce faci?

Și arăt cu mâna spre bucile ei frumoase.

Se uită la mine mirată. Fața ei este atât de mobilă și de expresivă, încât cred că nici la academiile de actorie nu reușește vreun profesor să redea stupefacția mai bine ca ea.

– Nu ai înțeles?

– Ce să înțeleg, Isabella?

– Nu ai înțeles ce fac?

– Nu, Isabella!

Ea își dă capul pe spate și râde de inocența și necunoașterea mea. Zice simplu:

– Fac videochat, Mario. Nu știi ce e ăla?

– Aaaa… exclam eu, trecând dintr-o mirare în alta și dintr-o curiozitate în alta….

– Da, Mario, videochat. Și trebuie în curând să intru. Cam la ora asta încep polonezii și arabii.

Se uită la ceasul din perete și zice:

– Hai!

Cred că ceva nu am înțeles eu bine.

– Hai, ce?

– Vino! Vrei să vezi?

– Ce să văd? întreb cu inima bătându-mi să îmi spargă pieptul.

– Să vezi cum fac videochat.

Mă ia o amețeală.

Când mă ridic de pe scaun,  îl scap din mână pe Gigi, așa că o urmez cu erecția aceea lăsată liberă sub pantaloni și cu șlițul deranjat. Isabella mă conduce  în  holul de la baie. Aici  descuie prima ușă de pe peretele din dreapta cu o cheie pe care o ia de pe o policioară. Apoi zâmbește. Ea înainte, eu urmând-o,  intrăm împreună în camera de videochat.

S-a așezat într-un fotoliu imens pe care îl are în fața biroului și acum se examinează cu atenție într-o oglindă ovală lângă care stau aliniate, cu capul în sus, trei vibratoare de forme diferite. Își masează obrajii și fruntea. Își dă din nou buzele cu ruj.

– Dar cel mai mult mi-a plăcut cum ai caracterizat-o, zice ea pe neașteptate în timp ce pornea computerul și aprindea pe rând toate luminile de acolo.

– Pe cine, întreb bulversat?

– Pe Iulia ta, zice ea. Mică şi fierbinte, alintată şi fragilă, delicată şi pretențioasă.

Pune un dildo lung de silicon, cu două capete, pe marginea fotoliului să îl aibă la îndemână

– Eu nu am fost niciodată alintată, știi, zice și își strânge buzele ca să își repartizeze rujul în toată lungimea lor. Dar, deși nu par, fragilă am fost mereu.

Nu mai zic nimic. A pornit toate echipamentele, și acum strălucește în lumina puternică a tuburilor de neon ca o păpușă ireală.  Dumnezeu a pus în ea atâta erotism natural, încât ar fi o risipă de neiertat să nu îi pună pe alții să plătească pentru el.

Mă așez pe un taburet, atent să nu intru în cadru. Monitoarele se aprind, butonează din tastatură și intră pe platforma ei.

– Să știi că o să putem vorbi în timpul ăsta, pentru că cu ei nu vorbesc decât din tastatură, zice ea.

– Bine, zic.

Sfârcul sânului dinspre mine i s-a prins într-un ochi al plasei și stă așa, ridicat. M-aș duce eu să i-l pun la loc, dar nu cred că se cade să o deranjez. Imaginea îi apare dintr-o dată pe monitorului principal într-o fereastră. Coloana din dreapta ferestrei începe să se umple cu tot felul de nume. Picior peste picior, lăsată într-o parte pe speteaza fotoliului, cu vârful unui deget în gură, Isabella începe să lucreze. Tastează. Zâmbește. Dă din cap. Că da. Că nu. Își duce o mână la sâni. Și-o duce între picioare. Scoate limba și se linge pe buze. Pare prinsă cu totul în ceea ce face și că a uitat de mine.

Dar oamenii sunt niște animale foarte stranii. În timp ce își apucă cu amândouă mâinile un sân și îl mulge lasciv către cameră, către client, Isabella își lasă capul pe spate și spune încet, pronunțînd fiecare cuvânt distinct, ca într-un exercițiu logopedic pentru dicție:

– Sunt închis ermetic în dragostea ei pe care o aud crescând și deschizându-se ca un nufăr alb și imaculat, în sufletul meu.

Tresar. Acestea sunt cuvintele mele. Nu mai știu când le-am spus, dar știu că sunt ale mele.

– Sunt cuvintele tale, spune ea încet. Mi le-ai scris într-o seară când te întrebam de ce ești singur. Apoi, în timp ce tastează cu o mână, iar cu cealaltă își apucă celălalt sân și începe să și-l mângâie înspre cameră, spune cu părere de rău:

– Nufărul meu alb nu s-a deschis imaculat în sufletul niciunui bărbat.

Mi-a indus o formă stranie de paralizie care se compune dintr-o erecție dureroasă și o muțenie totală. Stau cuminte pe taburet și mă uit la ea cum tastează, cum gesticulează… Nu știu cât timp a trecut de când am intrat în camera în care Isabella fabrică vise erotice cu care halucinează minți pe alte continente, dar chiar în mijlocul acelei dorințe chinuitoare reținută atâta timp, între noi  își face apariția Dumnezeu însuși.

Isabella exclamă:

– Hei, ia te uită!

Și tastează ceva repede.

– Ce e? zic curios.

Nu răspunde imediat. Mai tastează. Apoi se întoarce spre mine cu o privire schimbată.

– A intrat un client vechi, zice, din Iordania.

– Fain, zic eu, ca să zic ceva.

– Și vrea ceva mai deosebit, zice ea și mă privește cu aceeași privire schimbată.

Se întoarce spre monitor, tastează, apoi se întoarce din nou spre mine. Are un zâmbet nou, și o intensitate a privirii pe care nu o avusese înainte. În intimitatea aceea stranie în care ne aflam doar noi doi și restul lumii, Isabella se uită la mine și îmi face semn cu degetul:

– Vino încoace!

Mi se pare că nu aud bine.

– Hai, ridică-te și vino aici, zice ea văzând că nu mă mișc.

– Dar intru în cadru dacă mă mișc, zic, emoționat.

– Nu-i nimic. Intră. Asta și vreau. Adică clientul asta vrea.

Sunt năuc. Clientul din Iordania voia să intru eu în cadru?! Voia adică să intru în fantezia lui și să i-o îndeplinesc eu?! Voia să își vadă fantezia cu ochii?

Mă ridic. Prin blugi, orientată puțin înspre stânga, mi se vede erecția, zvâcnind. Mă apropii de Isabella. Inima îmi bate ca naiba. Mă uit pe monitor și văd că am intrat deja în cadru. Mi se văd picioarele. De fapt, mă văd tot, de la brâu în jos, la același nivel la care se vede și Isabella, așezată în fotoliu. Ajung lângă fotoliu. Isabella își pune mâinile pe coapsele mele și începe să mă mângâie în sus și în jos prin materialul subțire al pantalonilor. Mă excită cumplit. Se uită în sus la mine și îmi zâmbește. Apoi își duce mâna în sus peste șliț și ajunge la cheița fermoarului. Trage de ea în jos. Trage încet, încet. Fermoarul se desface puțin câte puțin, iar după ce cheița fermoarului a făcut toată cursa și mi-a desfăcut complet șlițul, Isabella, uitându-se o clipă înspre monitor, bagă mâna înăuntru.

Iar în secunda următoare, la fel ca în una din cele mai intime fantezii ale mele, pe monitorul calculatorului, ieșind țeapănă prin deschizătura șlițului, apare p*la mea ținută în mâinile delicate ale Isabellei care se uită la ea și zâmbește. O mângăie în lungul ei, închide ochii și, ca într-un vis, se lasă dusă pe lunecușul dorinței.

***

De fiecare dată când mă gândesc la întâmplarea aceasta stranie cu Isabella, mă irită un lucru. Oare clientul iordanian existase cu adevărat? În fantezia cui intrasem oare în noaptea aceea de vară în care Dumnezeu a fost atât de bun cu mine?

În fantezia clientului iordanian?

Sau în fantezia Isabellei?

Pentru că în momentul în care eu m-am uitat pe monitor, ultimul mesaj al ei către clientul iordanian era: „Leave me alone, motherfucker!”.

Iar ea, în timp ce împlinea fantezia, intrată parcă  într-o transă din care nu mai putea să iasă, repeta iar și iar:

„Nufărul meu alb nu s-a deschis niciodată imaculat în sufletul unui bărbat. Nufărul meu alb nu s-a deschis niciodată imaculat în sufletul unui bărbat… Nufărul meu alb nu s-a deschis…”

Urmărește-l pe autor aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

Ceva dulce

Facebook-ul m-a anunţat că s-a însurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,814 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro