Ştiu că vara ni s-a prefirat prea de tot şi prea pe fugă şi poate cu ea s-a dus la braţ şi buna noastră dispoziţie, însă vreau să vă rog să îi daţi o şansă toamnei. Ea e cea mai autentică confidentă a mea, cea mai sinceră şi mai temerară dintre toate. Nu se fereşte să taie în carne vie, nici să presare puţină sare pe urmă, după poftele ei, atât e de zănatică uneori.
Sper că nu v-am speriat deja! Sunt convinsă că multe dintre voi chiar o îndrăgiţi. Eu, însă, vă spun deschis că nu am avut-o la suflet tot timpul, iar acum îmi vin în minte toate metehnele şi ticăloşiile ei. Da, dragile mele, sufeream de toamnă. Sufeream din cauza nostalgiilor ei. Toamna îmi era rană, iar rana supliciu.
Cum aşa?, vă întrebaţi. Să spunem că durerile şi vicisitudinile îmi erau parcă programate să vină buluc în această perioadă. O vedeam însetată de viaţă sau de moarte… nu ştiu, nici ea nu ştia, însă în urma ei pământul mustea de suflete. O uram pentru asta. Eram prea vulnerabilă.
Nu, frică nu mi-a fost nicicând de ea, sau aşa bravam ca să nu-mi deranjez amorul propriu. Cert este că o doream departe de mine şi de cerul meu. Am început deci să plănuiesc tot felul de conspiraţii şi să fac calcule, însă cum matematica în război înseamnă mai mult minus, mi-am zis că, până la urmă, cel mai înţelept este să-mi ţin duşmanul cât mai aproape. Atât de aproape, că am lăsat-o să îşi picure sufletul într-al meu şi… m-a durut.
Uite-aşa mi-am împărţit rana cu toamna…
Guets post by Emanuela
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
