Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sunt o mamă singură și tatuată

29 May 2018

Eram secretară. Aveam toate atuurile pentru acel post. Dicție, gramatica și virgula la mine, dactilografiam extrem de rapid, funcționam ca o imprimantă alb negru peste opt ore pe zi. Printre abilitățile mele, aveam două defecte vizibile clar: puțin mai chioambă decât Dana din „Liceenii” și notam orice, căci uitam. Uitam de cele mai multe ori să-mi sun fiica să știu cum este. Dacă a mâncat. Dacă a dormit. Uitam sa mănânc. Uitam de mine.

Dar nu uitam niciodată că în biroul de alături aveam colegă, o tipă mișto. De 84 de ani. Da, da, vie. Nu împăiată. Până să o cunosc, aveam impresia că-n foștii șefi îl cunoscusem pe dracu’. Nici vorbă. Ea era. Și ce drac… în decursul a câteva luni, am încercat tot felul de tertipuri… tot felul de gesturi de politețe și de „iubire” să câștig respectul putregaiului blond platinat, cu stiletto și buze roșii. Am reușit un c*cat. I-am dus o paporniță cu mere din livada mea, în miez de iarnă. Le-a luat, calica, și mi-a întors spatele. Nu ezita niciun moment să nu mă „ardă” pentru greșeli minore cu gesturi ori cuvinte tăioase. Aveam impresia că stau sub același acoperiș cu dușmanul. Plângeam des. I-am făcut cado’ ouă. De Paște. Eu nu am găini, doar una, de companie, prietena Mariei, și cred că deja e la menopauză. I le-am cumpărat. De asemenea, i-am cumpărat cotoroanței și un curcan. Tot de Paște. Eu am preferat să o „ard” haiducește, cu mămăligă și brânză, cu fii-mea. O surprindeam cu flori pe birou și cafeaua caldă. Sau orice c*cat, despre care credeam că îi poate îmbuna sufletul ăla avar după bani și prost de gură.

femeie oras rosu

Câștigam puțin. Din banii aceia, doar ce reușeam să plătesc facturile și să iau ceva de mâncare. Naveta nu se mai pune. Plângeam zilnic. Aveam insomnii. În fiecare noapte! Eu având o tiroidectomie totală la activ și un TSH încă nereglat, cu tratament de substituție în lipsa organului, știam clar că nu am voie să mă consum. Dar efectiv mă autodistrugeam. Când ajungeam la apogeu, îi scriam unuia dintre medicii mei. Mă făcea să râd imediat. Îmi dădea reset. Doar că nu dura niciodată mult.

Deși sunt un om ce mănâncă pe pâine psihiatrie și psihologia umană, m-am autodistrus, ca să-i salvez pe alții de propria lor răutate. Așa am fost până acum, la 30 de ani. Nu sunt omul care să se regăsească în Biserică și popi. Sunt niște escroci cu dulamă. Dar îmi curge-n vene rugăciunea. Iar rugăciunile cele mai sincere le-am auzit în spitale. Cea mai frumoasă icoană, în una dintre sălile de operații de la Spitalul Parhon. Și așa mi-am crescut și-mi cresc și fiica. Am zis întotdeauna în momentele critice Doamne, ajuta-mă! Uneori am senzația că mă pedepsește Dumnezeu, ca tata, pe care l-am sunat o singură dată în 30 de ani să-i cer ajutorul că eram pe moarte la propriu și mi-a zis că-l doare-n c*r.

În fine. Revin la babă. S-a topit zăpada, s-au ofilit ghioceii, au înnebunit trandafirii și s-a țicnit baba. Mi-a strigat isterică într-o dimineață că am copil din flori și să mă duc dracu’ de „mâzgălită”. Sincer, ca să nu plâng sau ca să n-o înjur birjărește în acel moment, la expresia „copil din flori”, îmi imaginam ce minune făcuse în vaginul meu vreo tijă de gerbera sau de garoafă. Deși tatăl biologic al Mariei are Academia de Poliție. Whatever… La treaba cu „mâzgălită”, da… mă vedea că am tatuaje. Că-s blindată precum casa lui Putin, dar aveam grijă să nu se vadă din cămășile mele și pantalonii la dungă. Sunt un om asumat și știam cât mă duce capul; în general, la multe, că sunt sigură pe mine în multe domenii și nu pun preț pe etichetele cuiva, că sunt o mamă singură și tatuată. Știu să spăl si wc-uri-le de c*cat și știu să fac și cercetarea unui accident de muncă. Știu să fac și cafele și știu să și traduc în engleză, știu să fac și pe proasta și știu să și deschid o ușă la Parchet pentru rezoluția unui dosar cu deces în urma unui accident de muncă. Știu să demontez și să dau cash-out unui gaminator și să deschid și ușa ITM-ului și mai știu ca pe rugăciunea inimii, legea 319/2006 si HG 1425/2006, Transpunerea Directivelor.

Știu să și greșesc. Greșesc cel mai bine când o fac. Dar am tăria să îmi cer iertare și să îndrept înzecit. Îmi asum totul. Sunt extrem de sinceră. Și ofer totul. Dar nu îți bate joc de mine. Nu mă cunoști decât din vedere. Nu știi ce am în cap. Nu știi că mi-am construit o casă singură, gravidă fiind și mi-am mobilat-o, cu chiloții pe mine. Da, cu chiloții pe mine. Puțini se vor prinde. Iar încercările date mie și Mariei uneori mă îngenunchează. Poate ca acum. Sau poate ca altădată. Când am cerut ajutor, m-am lovit de uși închise. Deși sunt egală cu voi. Sunt mamă și tată deopotrivă. Mi-am dorit să fiu mamă și sunt. Maria este punctul meu de reper.

Am lăsat pe birou o orhidee albă și o demisie cu acordul părților. Am plecat plângând în tăcere și mi-am îmbrățișat fetița. Baba se crede nemuritoare. Dar nu este. Nici eu nu sunt. Nici voi. Nu mi-am pierdut calitatea de OM. Și nu mi-o voi pierde niciodată. Am în ADN bunul simț și nimeni nu-mi poate lua ce am în cap. Sau fericirea de acasă, care ma strigă „mama”. Atâta timp cât nimeni nu vă întinde o mână, atâta timp cât nimeni nu se transpune în nedumerirea și suferința voastră, vedeți-vă de viață. Cred cu tărie în bunătatea străinilor. Iar atunci când sunt în război sufletesc cu mine sau cu alții… plec. Doar plec.

Guest post by Irina G.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-e dor de mama…

Era prea scumpă…

Tu nu vei divorța niciodată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
27,398 views

Your tuppence

  1. Marcela / 21 October 2018 22:40

    Meriți o viaţa frumoasa si linistita alaturi de copila ta.Esti un OM frumos! Iți mulţumesc! Citind povestea ta,am adaugat inca o lecție la cele invatat.❤❤❤

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. ionica / 21 October 2018 22:27

    Locul sub soare ti l-ai asigurat, eu sper sa-ti dispara umbrele :)! Esti frumoasa!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Carmen / 30 July 2018 18:18

    Mi-ai placut tare mult! Sper sa-ti gasesti locul sub Soare! Il meriti!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro