Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Te-am pierdut dinainte de a te avea

28 December 2018

Pe vremea aceea, căutam pe cineva să-mi facă un site. Am dat de știre prietenilor și prietenilor prietenilor, dar toate variantele găsite erau fie prea scumpe, fie prea complicate, fie de mântuială. Nicio firmă sau vreun freelancer dispus să-mi facă și mie site-ul… și zău că era urgent. Până la urmă, îmi spune o cunoștință că știe pe cineva, că a văzut câteva site-uri făcută de respectivul specialist și că mi-ar sugera să-l contactez, poate, cine știe, am noroc. Zis și făcut, că eu timp de pierdut nu mai aveam. Și așa l-am cunoscut pe Marius. Prompt, priceput, respectuos și cu prețuri rezonabile. Am acceptat pe loc, nu-mi venea să cred că, în sfârșit, rezolvasem. Simțeam că mi se ridică o mare povară de pe inimă… Oare?

Fără să-mi dau seama, am început să vorbim tot mai des. Pe chat, dar și la telefon. Marius nu era din orașul meu, ne despărțea jumătate de țară… Încet, încet (poate prea încet, dar deja nu mai vedeam), site-ul meu prindea contur… tot încet, încet, discuțiile noastre au alunecat pe o pantă personală periculoasă. În mai puțin de o lună, ne știam reciproc rezumatele vieții sentimentale, preferințele, visurile și dorințele. Dacă ajunsesem să-i mărturisesc și la cum visam să-mi arate viitoarea rochie de mireasă? Cu voal, cu trenă, cu… Și uite așa, Marius a devenit o parte importantă a vieții mele. Orice problemă aș fi avut, orice necaz, orice mi se năzărea…, punem mâna pe telefon și-l sunam pe Marius să caut rezolvare și mângâiere. Și-ntotdeauna le obțineam… Am făcut schimb de poze și, la un moment dat, ne-am luat inima în dinți pentru o convorbire video. Dar cum s-a nimerit ca semnalul să fie extrem de slab, am luat-o ca pe un semn și nu am mai insistat. Un semn că este cazul să ne vedem față în față, în sfârșit. Așa că am stabilit chiar în ziua aceea când urma să ne… întâlnim! Oricum, simțeam că nu mai puteam amâna momentul… mă îndrăgostisem de Marius al meu, de vocea lui blândă, de prezența lui online permanentă, de grija lui pentru mine… Știam ce face la fiecare pas, la fiecare mișcare… și-i simțeam fizic lipsa. Aveam sufletul împăcat, dar nu era suficient, căci (încă) nu puteam să-l iau în brațe, să-l simt și să facem dragoste ca doi nebuni… Doamne, câte visuri am construit atunci, împreună, câte iluzii mi-au îmbrăcat frumos inima, câte ziduri și bariere nu se topiseră din jurul ei…

cuplu despartire tristete pierdut

Urma, așadar, marea întâlnire. Stabilisem să merg eu la el. Era chiar în ziua în care pusese site-ul meu online, dar nici nu-l văzusem. Aproape că nu mai avem suflu să mă ocup cum de afacerea mea. Gândul, energia, timpul… totul gravita acum în jurul iubirii mele. În jurul lui Marius.

Am plecat la drum plină de fericire, precum un balon plin cu aer cald… că dacă nu m-aș fi ținut de valiză, cred că mi-aș fi luat zborul… simțeam materializarea împlinirii și zău că aș fi jurat că ăsta este singurul motiv valid pentru care merită să te naști.

Nu știu cum am călătorit, dar timpul a trecut infernal de greu. Noroc că tot drumul am stat pe chat cu el și, de câteva ori, ne-am auzit la telefon pentru a confirma a nu știu câta oară că urma să mă aștepte în gară. Până la urmă, am ajuns…

Am coborât precipitată din tren, aproape târând valiza după mine. Mă îmbrăcasem foarte nepotrivit pentru o călătorie așa de lungă precum fusese aceea, dar pentru momentul vieții mele trebuia să arăt impecabil, așa că asortasem perle naturale la un taior bej cambrat pe talie, cu fustă dreaptă, până la genunchi. Era o ținută sobră și, în același timp, extrem de senzuală… Numai mănușile albe și port țigaretul îmi lipseau pentru a părea decupată dintr-un tablou al altor vremuri… atât de nepotrivită eram cu decorul din în jurul meu. Dar cui îi păsa?

Pe peron, lume multă, colorată… Mă străduiam să-l văd în mulțime, știam că este acolo, dar… nu-l zăream… Nu l-am zărit nici măcar când, în fața mea, se proptise un tânăr slab, micuț de statură, cu trăsături alungite și parcă vag cunoscute.

– Vrăbiuța mea! exclamă el cu vocea lui Marius, cu alintul pe care numai el îl știa și mi-l susura la ureche, le telefon, de fiecare dată, iar eu rămân pironită locului, în stare de șoc.

Ce naiba e asta? Ce farsă, ce dezastru, ce nenorocire? Unde este bărbatul pe care îl visasem și mi-l imaginasem de atâtea ori și pe care îl construisem cu bucăți din mine? Nu pricepeam nimic…

Să ne înțelegem, nu sunt o superficială, dar Marius al meu, nu era așa… nu era acest băiat, nu, pur și simplu nu… Mă blocasem pe această vocabulă și nu era chip să gândesc sau să îi răspund ceva. Ființa mea refuza categoric să creadă realitatea…

Marius rămăsese și el blocat de atitudinea mea, florile din mână îi alunecaseră pe jos și îmbrățișarea pe care ar fi vrut să mi-o dea din tot sufletul se ofilise pe drum.

– Ce s-a întâmplat, iubirea mea? Atât mi-a fost de dor de tine… Ai călătorit bine? Te simți bine?

Pe măsură ce îmi vorbea, am închis ochii și l-am simțit din nou aproape pe Marius al meu, care nu avea nimic de a face cu persoana aceasta străină care a venit în locul iubitului meu să mă aștepte…

Până la urmă, am acceptat să merge la o cafenea de lângă gară – și nicidecum direct la el acasă, așa cum stabilisem – și, epuizată, am înghițit jumătate de litru de cafea, înainte să pot deschide gura… A urmat o discuție dureroasă… eu crezusem cu totul altceva, mai bine zis, îmi creasem o realitate paralelă pornind de la pozele și informațiile lui, care, fără să fie false, de fapt, conturau un alt adevăr. Acela pe care eu îl refuzam… În schimb, el mă descoperise așa cum își imaginase și fericirea de a mă avea atât de aproape îi era făcută praf de… de sila mea bruscă și organică de toate povestea asta. Așa am înțeles în ora petrecută în compania adevăratului Marius că, luni de zile, nu făcusem altceva decât să cresc o himeră la piept care acum mă mușca nu de sân, ci de inimă… Cât de parșivă este o relație virtuală, practic inexistentă, și câte farse ne poate juca propria minte!!

Am plecat spre casă chiar în acea zi și am rupt aproape imediat orice legătură…

Și totuși, uneori, îl visez. Îl visez pe Marius al meu, pe acel Marius pe care încă nu cred că l-am pierdut dinainte de a-l avea și pe care, inconștient, încă îl mai caut printre oameni reali…



Citiţi şi

Ce dăunează iubirii și nici nu ne dăm seama

Nemurirea lui Eminescu

Sunt un templu ce-ți închină amintiri…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,259 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro