Te ascult

Sergiu Tuhuțiu

24 June 2012

Cea mai periculoasă impresie pe care o poți da atunci când scrii e aceea că știi. E o pacoste de care nu scapi tare ușor, cu atât mai mult dacă nu o conștientizezi. Chiar dacă e valabil și în cazul vorbitului, totuși rostirea verbală e ceva cotidian, pe când hotărârea de a te așeza la scris trădează o anume valență a convingerilor. 

Nu voi analiza acum motivele pentru care scriu, pentru că am facut-o deja la un moment dat. Mă farmecă totuși ceea ce se petrece pe malul celălalt: Ce se întâmplă în mine în timp ce ascult sau citesc părerea cuiva?  Care o fi modul cel mai natural de a recepta cuvintele cuiva, fie ele scrise sau rostite? Să-l botezăm ”Mărin” pe cel care emite, se exprimă, iar eu mă voi considera receptorul, cel pe care mesajul îl atinge senzorial.

Într-o lume normală (termen care are nevoie separat de o întreagă dezbatere, chiar dacă fără nădejdea unei concluzii finale), zgomotele orale n-ar trebui să capete niciodată valoare axiomatică, nici pentru Mărin, nici pentru mine. Sigur că teoretic nimic nu mă împiedică să iau spusele cuiva ca pe o simplă părere, cu care pot alege să fiu de acord ‘oder nicht’, ceea ce ar vădi o atitudine sănătoasă, decentă, frumoasă, plăcută și cultivată. Totuși, pus în situația respectivă, ceva mă revoltă aproape de fiecare dată când nu am același crez cu cele spuse de Mărin. Simplu de bănuit, pe de o parte e vorba de adânc înrădăcinata convingere a mea că am o viziune corectă asupra lucrurilor, ceea ce nu e altceva decât o ramură naiv camuflată a sentimentului că dețin adevărul. Într-o a doua instanță însă, se produce un transfer cvasi-subconștient de informație între Mărin și mine, în urma căruia sunt informat în legătură cu intransigența bolnăviciosă a convingerii lui despre toate pe câte le-a rostit. Mai precis, felul în care eu și Mărin ne preluăm reciproc mesajele depinde de idiosincrazia propriului fanatism al fiecăruia dintre noi.

Rușinos de mult timp am crezut că fanatismul ține doar de religie, patriotism, rase și alte treburi ‘serioase’ de genul ăsta. Mi s-a întors lumea pe dos când am realizat că fanatismul zace chiar și în cea mai minusculă convingere subiectivă a mea (fie scuzat gradul de comparație forțat). Domeniul interior al fanatismului, feuda sa e imensă! Inflexibilitatea și ferocitatea cu care se susține o părere de natură subiectivă sunt simptomele clare ale acestei maladii teribile! Merită cu adevărat ca fiecare individ să-i acorde propriului fanatism universal o atenție nu prea prietenoasă și o medicație cât mai agresivă.

Mă întorc acum la începutul textului. Impresia pe care o face Mărin asupra mea când citesc ce-a scris nu e influențată doar de afirmațiile în sine, ci și de ce anume l-a mânat pe el în enunțurile lui. Prin urmare, reacția pe care mi-o provoacă un om care îmi spune că sunt un imbecil nu e generată atât de mult de conținutul mesajului, cât de sentimentul care l-a determinat să mi-l transmită. Dacă a spus-o din orgoliu, va trezi orgoliu și revoltă, dacă din dorința de a mă ajuta să înțeleg că sunt un imbecil și că ar trebui să mă preocup mai mult de dezvoltarea mea cognitivă, atunci poate genera în mine rușinare și chiar recunoștință. Totuși, capcana penibilă de a scuza propria reacție prin otrava săgeții arcașului e destul de mare. Reperele unei raportări corecte la emițător nu sunt prea ușor de asimilat, dacă niciodată n-ai privit monada situației în nud.

Mă întreb dacă Socrate era sincer când le spunea partenerilor săi de discuții că el încearcă să cerceteze lucrurile odată cu adresarea îndrebărilor și că nu știe rezultatul dinainte. Înclin să cred că era doar o formă de a le secera setea de scurtătură spre concluzie. În orice caz, mi-e cam jenă să fiu atât de nătâng încât să întreb cu o melancolie de fată mare ‘Unde sunt azi subiecții ca Socrate?’… probabil asta ar stârni un râs grozav. Pot doar să spun că-mi lipsesc mult oamenii nedumeriți, debusolați în fața ideii de adevăr, pierduți total înaintea întrebărilor la care nu au răspuns, oameni care respectă multiplele posibilități pe care te obligă să le iei în considerare o raportare integră la necunoscut. Toate astea sunt lucruri pe care nu le am, doar mi le doresc.

Intoleranța pe care i-o arăt lui Mărin de fiecare dată când îl citesc e dată de convingerea că eu știu cum stă treaba, de fanatismul propriilor mele convingeri care mă fac să mă simt centrul lumii și al adevărului. Nu că adevărul ar avea un centru (geometric vorbind), dar dacă totuși s-ar hotarî să aibă unul, precis m-ar angaja în postul ăsta.

Sigur că senzația de bălăcire în preaplinul propriei băltoace are ceva din concupiscența cupidă a unei îndestulări psihologice cu sine. Preiau tot mai multe idei gratuite, reușind astfel să-mi fac tot mai imposibilă evadarea din propria-mi carceră. Ori, un om nu poate fi și debusolat și susținător aprig al ideilor sale în același timp. Sau poate fi? Ciudat gând. Heidegger exprima foarte sugestiv calitatea care îi lipsește astăzi cel mai mult ființei umane la impactul cu exteriorul: starea de perplexitate. De aici o serie întreagă de belele.



Citiţi şi

Larisa avea 38 de ani şi a fost omorâtă cu lovituri de cuţit la locul ei de muncă. Avea un ordin de protecţie pe care agresorul l-a încălcat repetat

Refugiaṭii ṣi pericolul generalizării

Nebunia împăratului gol

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
784 views

Your tuppence

  1. Liana Oprea
    Liana / 25 June 2012 11:24

    Execelent text, de le prima frază – „Cea mai periculoasă impresie pe care o poți da atunci când scrii e aceea că știi.”! Așa este. E și dilema proprie de fiecare dată când stau să abordez un subiect – multe au rămas astfel nescrise. Ceea ce mă împiedică e un fel de rușine de autotrădare. Totuși, cred că există și alte aspecte în scris: cel ludic, cel exorcizant, fascinația pe care o exercită o idee la un moment dat, cel care infățișează povești fără morală și concluzii, și mai ales umorul (nu bășcălia). Nu ne putem desprinde de propria percepție, însă. Cu ea vin diversele „păreri despre”. Totul e să fim conștienți că asta sunt, păreri. Produse ale punctului de perspectivă. Atunci scade pericolul de a lua eu personal ce spune Mărin, Mărin – ce spun eu. Un obiect, privit din diverse puncte, apare în forme diferite, neîncetând să existe în toate aceste forme deodată.
    „un om nu poate fi și debusolat și susținător aprig al ideilor sale în același timp”. dacă am fi sinceri am recunoaște că tocmai starea de perplexitate e cea pe care vrem să o ascundem. ea ne induce insecuritate, sentimentul lipsei de protecție într-un mediu pe care îl percepem competitiv și în care ne temem că celălalt e mai bun. am observat că reacția e direct proporțională, în lipsa unei sinceirtăți drastice: cu cât mai mare dubiul (ne-cunoașterea), cu atât mai înverșunată afișarea de idei și convingeri prezentate ca inexpugnabile (da, de cele mai multe ori preluate din diverse părți).

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro