Tempus fugit – ieri 30, azi 50

6 May 2018

Anul ăsta, primăvara e a mea mai mult decât oricând! Mirosul îmbătător al florilor de cireş, amestecat cu cel al iasomiei și al liliacului mă trimit cu gândul la renaştere. A naturii şi a mea. Aş îmbrăţişa copacii şi florile și mi-aş zidi în inimă nemărginirea și nemurirea lor. Aș sta de vorbă cu destinul şi i-aş încredinţa toate zilele ce mi-au fost hărăzite şi care vor veni de aici înainte, ca să-mi croiască viaţa mult visată. Mi-aş juca viitorul la ruletă, iar când crupierul ar striga „les jeux sont faits”, aş paria toate zilele care mi-au mai rămas pe culoarea roşie. Viaţa este un dar preţios şi ar trebui celebrată în fiecare zi.

Azi, la ceas de bilanţ, trag linie şi pot să spun că au rămas în urmă ani grei, triști, uneori foarte grei, care au lăsat urme pe un suflet obosit și zdrențuit, intrat în service pentru reparații capitale. Uneori am senzația stranie că am trăit mai multe vieți într-una singură. Am luat multe decizii greșite. În timp, am învăţat să gestionez fricile care mă paralizau în trecut şi îmi anihilau voinţa și curajul de a spune ce gândesc și puterea de a acţiona.

Mi-ar plăcea să devin într-o bună zi cea mai bună varianta a mea, dar până atunci sper că am devenit mai înţeleaptă. Sunt fericită și recunoscătoare pentru că am ajuns până aici cu îngăduinţa Lui, cel fără de care nu suntem nimic şi fără oblăduirea căruia nu putem face nimic. Chiar și atunci când înfăptuim lucruri de capul nostru și o facem prost, el desface şi reface pentru noi, aşa cum ar trebui să fie. Are, ce-i drept, obiceiul supărărător de a ne pune faţă în faţă cu greşelile. Unele mai mari, altele mai mici, altele doar stupide. Speră să nu le repetăm şi să ne învăţăm lecţiile. Dar noi suntem restanțierii vieții. Las’, că d’aia există karma. Mai venim pe aici de câteva zeci de ori şi poate reuşim până la urmă să ne învăţăm lecţiile și să plătim pentru greșeli, nu?

fericire

Dacă vrei să te placă viaţa, trebuie mai întâi să o placi tu pe ea! Al naibii de mult! Dacă vrei să-i joci jocul, trebuie să-i înveţi bine regulile, altfel ajungi imediat pe tușă. Și dacă ai ghinionul să nu fii băgat înapoi în joc, pentru că uită „antrenorul suprem” de tine, rămâi pe margine, spectator al vieții. Cât crezi că va mai conta atunci fluierul arbitrului sau liberul arbitru?

Dacă vrei ca viaţa să te invite la marele său carnaval, trebuie să-ți cumperi hainele potrivite şi să ieşi pe scenă. Fără frică! Să dansezi valsul vieţii cu bucurie nedisimulată, ca şi când nimeni nu te-ar vedea. Trebuie să dai totul pe scena vieţii! Fără jumătăți de măsură! Iar dacă nu te simţi în siguranţă sau în stare, poţi, eventual, să-ţi pui o mască, să nu te recunoască nimeni, deși eu nu prea sunt de acord cu asta. Ne place al naibii să ne punem măşti în funcţie de circumstanţe sau de oamenii cu care ne întâlnim pe drumul vieţii, pentru că vrem să lăsăm impresia „care contează”. De cele mai multe ori, ne cumpărăm măştile la preţuri exorbitante, dar scopul scuză mijloacele. Cât efort inutil! Mai suntem noi? Discutabil! Care este realitatea? Ne place maximum să o distorsionăm. Disimulăm totul atât de bine, încât nici măcar noi nu ne mai recunoaştem în nimic.

Uităm de lucrurile simple, alea care ne fac cu adevărat fericiți. Uităm să trăim simplu, fără constrângeri. Pare din ce în ce mai greu să rămâi tu într-o lume pervertită și atât de ahtiată după posesii materiale, în care sufletul se vinde pe bani grei sau, paradoxal, în alte cazuri, nu are niciun preţ.

Până la urmă, ce contează, de fapt? Să laşi o impresie bună, dar care nu te reprezintă sau să fii tu însăţi? Eu am ales mereu ultima variantă şi am încercat pe cât posibil să fiu autentică și liberă de compromisuri, indiferent de circumstanţe şi indiferent de câte „meciuri” am pierdut din cauza asta. Aş fi putut face alte alegeri? Cu siguranţă! Dacă am regrete? Cine nu are? Mintea noastră muritoare se agaţă de regrete şi durere cu voluptate, aflând prea târziu că ele otrăvesc şi distrug celulele.

Mă pişcă mâna să apăs instant butonul de restart. Aş putea renaşte într-o clipă precum pasărea Phoenix şi aş putea fi altcineva, în alt spaţiu şi alt timp. Iar acolo aş putea să mă semnez EU şi atât. Nu m-ar şti nimeni. Aș avea o existență ideală, plină doar cu iubire, zâmbete, răsărituri și apusuri fabuloase.

Aş vrea să-mi găsesc un guru de la care să învăţ cum să meditez ca să regăsesc strălucirea vieții. Și să-mi împlinesc legea Dharmei.

Aş vrea să simt în nări mirosul arbuştilor de iasomie şi de frangipani. Aş vrea să beau Moroccan Mint Tea, să dansez pe ritmuri irlandeze și să privesc cerul albastru din Maldive, să mă las purtată de valurile Oceanului Indian şi să-mi conturez designul vieţii de aici înainte, în culorile pastelate ale curcubeului. Aş vrea să mă pierd în câmpiile de orez din Bali, în acordurile lui „Samba da Bencao”, a lui Bebel Gilberto, şi să muşc cu poftă din fructul pasiunii. Aș vrea să aud scârțâitul cauciucurilor în colbul drumurilor din Val D’Orcia si San Gimiano, sub soarele arzător al Toscanei, și aș bea un Chianti la umbra chiparoșilor, cu iubirea lângă mine. Aș vrea să urc pe acoperișul lumii și de acolo să mă arunc în gol.

Am realizat că de-a lungul vieții investești suflet în relațiile cu oamenii la care ții și speri, dintr-o naivitate debordantă, că și persoanele alea pe care le iubești vor face la fel. Te simți oarecum frustrat să constați că lucrurile stau fix pe dos, strădaniile și tentativele tale fiind zădărnicite din start. Și te întrebi retoric: pentru asta mi-am consumat atâta energie și am pus atât suflet?

Care mai este sensul vieții? Avem, oare, privilegiul să jucam rolul principal în viața celor pe care-i prețuim și iubim? Sau nu suntem distribuiți nici măcar într-un amărât de rol secundar? Eu știu că am obosit să fiu doar pentru ceilalți și să-mi pun viața în cui. Parcă aș fi un cristal de Bohemia, folosit doar la ocazii speciale, în rest am fost mereu în stand by. Cu siguranţă, nu mai am timp de pierdut. Știu, am mai spus asta și cu altă ocazie, dar simt nevoia să o repet. Să mi-o repet.

Îmi este foarte clar că nu mai pot accepta minciuna, lipsa de respect, arivismul, prostia, gelozia morbidă, zgârcenia și, mai ales, trădarea. Din punctul meu de vedere sunt „boli” incurabile și stocul de răbdare mi s-a terminat demult. Găsesc ca gelozia este un un concept agasant și distructiv, care nu are ce căuta în viața nimănui, cu atât mai puțin în a mea.

Vreau în viața mea oameni sinceri, luminoşi, cu sufletul deschis, cărora le ești suficient atunci când nu ai altceva de oferit decât iubirea și prezența ta. Pe umărul cărora îți poți rezema din când în când capul obosit și în sufletul cărora poți intra fără să ai nevoie de parole sau coduri sofisticate de acces.

Iubirii poarta îi este deschisă. Dacă va vrea să poposească într-o bună zi, este bine-venită. Aleg să nu mă mai cramponez de lipsa ei și nu vreau să forțez nimic. Detest orice fel de apropiere condiționată de statutul social și de avuții și îmi repugnă bărbații arivişti, frustrați sau lipsiți de capacitatea de a respecta femeia de lângă ei și pentru care minciuna și trădarea constituie a doua lor natură.

Îmi place să cred că încă mai există bărbați adevărați, care nu acceptă ca femeia de lângă ei să le știrbească în vreun fel bărbăția, care-și asumă rolul ce le-a fost dat și atributele ce-i caracterizează! Bărbatul ar trebui să rămână bărbat în orice circumstanțe! Apreciez siguranța de sine, inteligența, gentilețea, atitudinea față de femeie și față de viață, în general. Bărbatul care se consideră ratat sau chiar este, și care dă vina pe viață, pe femeia veșnic „nepotrivită” pentru el și, în general, pe toată lumea pentru eșecurile lui, dar care are pretenții care depășeșc cu mult posibilitatea de a oferi ceva în schimb și care mai are și aere de Richard Branson, nu-mi provoacă decât un sentiment de dispreț.
Astăzi nu-mi mai este teamă să-mi exprim părerile despre situații sau persoane. Și pentru că iubesc adevărul el vine întotdeauna la mine, mai devreme sau mai târziu. Negreșit!

Astăzi aleg să-i iert pe toți care mi-au greșit și, la rându-mi, îmi cer iertare tuturor celor cărora le-am greșit. Pentru că iertarea, până la urmă, ține de esența creștinătății și rămân siderată să constat că oameni care se consideră creștini se dovedesc incapabili să-și ceară iertare sau să ierte altora greșeli incomparabil mai mici, deși ei au făcut greșeli enorme în viață, cu urmări grave. Însă, paradoxal, aleg să trăiască în continuare plini de ură și resentimente. Le doresc succes și o viață împlinită!

Începând de astăzi este doar despre mine și doar despre visurile și dorințele mele. Nu doresc să mai satisfac nevoile și să mai împlinesc aștepările nimănui, ci doar pe ale mele. Mi se rupe de gura lumii și prea puțin mă mai interesează de părerea altora despre mine sau despre alegerile mele, pentru că mă raportez doar la părerea oamenilor care contează. Nu mai sunt dispusă să dau nimănui socoteală pentru că nu trăiește nimeni în locul meu. Și mi-e bine așa. Mi-e bine cu mine. Prețuiesc solitudinea mai mult decât o singurătate în doi, deși poate părea ciudat sau de neînțeles. Eu am, în sfârșit, liniște, pace, libertatea să fiu eu însămi. De neprețuit!

Și, până la urmă, am câți ani vreau eu, indiferent de cifrele din buletin. Nu mă identific cu ele, sunt doar niște cifre și atât. Viața nu ar trebui măsurată în ani, ci în momente de iubire, de fericire, de bucurie și de zâmbete.

Uneori mi-ar plăcea să cunosc gândurile lui Dumnezeu. Și planurile lui pentru mine.

Astăzi tot ce contează este TIMPUL MEU! Și EU!

Guest post by Larisa Opriș

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Despărțiri (7) – Ce-ar trebui să ne spunem la final

“Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină!”

În câte feluri îi poți spune c-o iubești

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,724 views

Your tuppence

  1. axelle / 6 May 2018 9:36

    Daca ai cunoaste gandurile si planurile lui Dumnezeu pentru tine nu ai mai reusi s adevii cea mai buna varianta a ta ,la final.
    “Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat.
    Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos.”
    (Arhimandrit Ioanichie Bălan)
    .

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro