Nu am înțeles-o mulți ani pe mama, când era atât de strictă cu mine: să o anunț când vin, când plec, cu cine, de ce. Atunci mi se părea exagerat. Ne grăbeam atât de tare să devenim adulți, de parcă lumea s-ar fi oprit în loc dacă rămâneam copii. Și acum regret. Am înțeles târziu că a avut dreptate.
Am înțeles-o abia când te-am avut pe tine.
Când te priveam și nu pricepeam ce îmi spuneau doctorii. Când mi se părea că nu vorbesc despre noi. Când mă certam cu Dumnezeu și-L întrebam: „De ce eu? De ce tu?”
A fost greu să fac față. Dar am înțeles repede că eu eram singura care putea să te facă să simți cât de iubit ești. Să transform fiecare secundă într-o clipă mai ușoară. Să-L rog pe timp să țină cu noi.
Și timpul a ținut. În fiecare an sărbătoream ca și cum era ultima dată, adunând amintiri, sperând la încă un zâmbet, încă o bucurie pe chipul tău.
Dar timpul a început să dea semne… Zâmbetul ți se stingea, oboseala îți cuprindea trupul. Țineam mâna ta în mâna mea și speram să nu uiți. Dar cred că tu erai cel care mă ținea pe mine, tu mă încurajai, tu îmi dădeai speranța.
Știu că uneori îmi auzi plânsul în nopți târzii. Și brusc mă liniștesc, ca și cum îmi spui din nou: „Am făcut tot ce am putut ca să rămân lângă tine cât mai mult.”
Îți mulțumesc că ai fost, că ești și că vei rămâne sufletul meu bun și drag. Știu că ne vom reîntâlni, atunci când va veni timpul.
Un cuvânt. O viață. O speranță.
Timpul: prieten sau dușman? Depinde…
Guest post by Roxi
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Lungul drum al inocenței către realitate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
