Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Top cinci filme despre copilărie (II)

22 May 2018

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede. Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

1 - Like Father, Like Son

Oare relaţia tată-fiu trebuie să se bazeze pe „moştenirea genetică” (ADN-ul) sau pe acele momente de tandră complicitate şi dragoste petrecute împreună? Cineastul Hirokazu Koreeda este cunoscut pentru cel puţin trei calităţi: abilitatea de-a dirija, într-o manieră convingătoare, copiii, acuitatea realistă (vizibilă chiar şi în acele încercări fantastic-alegorice, precum After Life sau Air Doll) şi dorinţa de-a strecura pastila realistă sub aparenţe jucăuşe (în special, prin muzică). În pelicula Like Father, Like Son (2013), există jocul actoricesc al copiilor, dar este doar pretextul confruntărilor unor adulţi. Koreeda analizează celula familială, pornind de la două cazuri diferite. Mai întâi, prezintă, destul de voalat, rutina conjugală din familia arhitectului Nonomiya, semnalând diferenţele dintre cei doi soţi prin prisma educaţiei. Zâmbetul binevoitor ce maschează cruzimea bine disimulată este marca celor de tipul ambiţiosului arhitect Ryota (Masaharu Fukuyama). Fericirea promovată ca valoare socială este afişată peste tot de familiile bogate precum cea a soţilor Nonomiya. Koreeda nu oferă o definiţie simplistă a paternităţii, ci menţine un echilibru între observarea cotloanelor mai întunecate ale comportamentului social uman şi devoalarea sensibiliăţii sufletului omenesc (muzica – Variations Goldberg interpretate de Glenn Gould – şi imaginile sunt delicate, aproape sentimentale). Koreeda evocă, într-o manieră elegiacă, dar şi distanţată în egală măsură, întrebările esenţiale cu care se confruntă lumea contemporană

  • IT (Regia: Andres Muschietti)

2 - IT

O producție New Line Cinema, filmul horror IT are la bază romanul omonim al lui Stephen King, care a înfricoșat mai multe generații de cititori. Într-un mic oraș din Maine, Derry, sunt semnalate mai multe dispariții ale unor copii. În același timp, o bandă de adolescenți trebuie să înfrunte un clovn malefic – Pennywise – și chiar încearcă să îl ucidă. Vor avea de-a face cu marea teroare. Când copiii din oraşul Derry încep să dispară, un grup de micuţi sunt forţaţi să-şi înfrunte cele mai mari frici odată cu întâlnirea sinistrului clovn Pennywise, a cărui istorie de crime şi violenţă este veche de câteva secole. Undeva, într-o localitate uitată de lume, din Statele Unite, într-o zi ploioasă, doi copii se joacă. Cel mai mare/ Bill Denbrough construiește o barcă din hârtie pentru frățiorul său. Micuțul, echipat cu o pelerină galbenă, se apropie de canalul spre care plutea bărcuța. Copilul încearcă să împiedice alunecarea bărcuței în gura de canal, dar, încercând să o salveze, dă nas în nas cu o creatură malefică: clovnul Pennywise (interpretarea lui Bill Skarsgård alimentează coșmarurile spectatorilor). Urmarea e previzibilă. Această superproducție hollywoodiană amestecă plăcerile unor inocenți cu angoasele și melancolia specifice trecerii de la copilărie către adolescență. Poate în acest fel se explică imensul succes de public (123 milioane de dolari în doar trei zile) al unui film precum IT – face palpabil răul universal, printre izbucnirile de râs și strigătele provocate de teroare. În acest carnaval de coșmar «kingian», prinde contur solidaritatea dintre copii, dar și un adevărat bazar cosmogonic ce se va alinia cu celelalte din seria adaptărilor deja celebre (CarrieShining și Stand by Me). Victime ale unor adânci traume familiale și ale violenței din lumea adultă, copiii din această ultimă adaptare aduc mai multă sensibilitate unei Americi pavilionare.

3 - Les Malheurs de Sophie

În 2016, Christophe Honoré propune o adaptare liberă și oferă publicului o comedie muzicală (compozitorul colaborator Alex Beaupain), plină de animație: Les malheurs de Sophie/Sophie’s Misfortunes. Are cinci ani, părul numai bucle, ochi mari negri și o imaginație efervescentă: micuța Sophie, din noua adaptare făcută după Les Malheurs de Sophie, este interpretată de Caroline Grant, o fetiță care ne fascinează de la început până la final. Există în privirea acestei copile o imensă melancolie, dar și o neostoită pofta de joacă, rezultând un amestec incitant ce surprinde esența unei opera tulburătoare. Acțiunea se desfășoară în 1858, în plină eră napoleoniană, într-un castel din Normandia. Sophie trăiește alături de mama sa (încântătoarea Golshifteh Farahani) și de vărul ei, Paul (Tristan Farge). Contrar modului în care Madame de Fleurville și-a modelat fetele, Sophie nu se poate abține de la năzdrăvănii, îndeobște împreună cu verișorul pe care îl cam „tiraniza”. Nici păpușa primită cadou de la tatăl ei (mai mult absent) nu are o soartă mai blândă, așa cum nici veverița sau ariciul nu scapă „netaxați”. Când părinţii săi decid să se mute în America, Sophie exaltă de bucurie, abia aşteaptă momentul. Vor urma călătoria în America și o serie de drame succesive: Sophie se întoarce  în Franța, orfană, sub supravegherea abominabilei Madame Fichini (Muriel Robin). Mama sa şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, iar tatăl ei şi-a refăcut rapid viaţa. Totuși, Sophie va putea conta pe ajutorul celor două prietene ale sale, două fete inteligente şi cuminţi, precum și pe cel al mamei acestora/ Madame de Fleurville, pentru a scăpa din ghearele acestei femei oribile. Camera de filmare parcă zboară și surprinde imagini dintr-un univers roz à la Contesa de Ségur (Bibliothèque rose illustrée), dar și bulversante, în cazul năzbâtiilor făcute de micuța Sophie. Toate acestea însumate fac din Les Malheurs de Sophie o mică serbare, în care spectatorii sunt invitați să intre în horă alături de actorii de pe ecran. Orizontul pedagogic propus de Christophe Honoré este încapsulat sub forma unui amestec ce conține film de epocă, film pentru copii, comedie muzicală, dar și desene animate și se adresează tuturor vârstelor amatoare de fantezie dezlănțuită.

4 - Polina, danser sa vie

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan). Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată  de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism, ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive; picioare pline de răni sângerânde și… pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic. Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

  • The BFG (Regia: Steven Spielberg)

5 - BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline. Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, The BFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.

Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.



Citiţi şi

O femeie puternică – The Post

Sfârșitul copilăriei – IT

Supremația bărbatului alb

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
979 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro