Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Totul se aflase, nu mai era nimic de făcut

11 February 2020

Câteva raze de lună se zăreau prin perdea. Era târziu în noapte. Era atât de liniște. Toți dormeau, ea nu. Încă încerca să înțeleagă ce se întâmplase și de ce.

Peste câteva săptămâni împlineau un an. Totul se contura atât de frumos. Chiar dacă au avut multe piedici, iubirea lor se contura încet. Până la urmă nimic din ce obținuse ușor în viață nu durase prea mult, iar pentru prima oară toate hopurile, toate problemele, toate lacrimile de până atunci le privise ca pe un bine, ca pe o posibilitate, ca pe o certitudine că finalul va fi unul frumos și fericit. Nu își dorise nimic altceva.

Acum încerca să înțeleagă unde greșise. Greșise ea? Poate că avusese prea multă încredere?

Stătea ghemuiă lângă perete, avusese un atac de panică, doar că învățase să le controleze. Își ținea capul între palme și încerca să își stăpânească lacrimile. Îi era imposibil să nu plângă și nu avea cum să oprească toată acea durere. Avea ochii umflați și lacrimile se amestecau încet între ele. Le simțea sărate pe buze de fiecare dată când își mușca buzele deoarece suspina prea tare și risca să fie auzită. Copilul adormise la ea în cameră în noaptea aceea.

Au fost multe momente când a vrut să pună punct. Îi spusese că nu are rost. Până la urmă cineva ar fi avut de suferit. Nu voia să sufere și orice alt derapaj emoțional ar fi doborât-o. Nu știa cine va suferi și nu ar fi vrut să facă pe cineva să sufere. Căzuse în capcană. Era în acea situație în care văzuse multe femei, acele femei pe care le blama și desconsidera că au avut curajul, tupeul, nesimțirea să se bage într-o relație.

Totul începuse brusc, mult prea brusc și era nepregătită. Și se gândise că poate, dacă alta ar fi fost situația, nici nu ajungeau să se salute măcar. Ea căsătorită, el într-o relație.

Era iarna. Nu era pic de zăpadă și parcă întreaga natură era în concordanță cu starea ei, totul era întunecat și rece. Singura bucurie era un copil minunat care râdea mereu. O energie din care se hrănea. O energie care îi dădea putere să meargă mai departe de fiecare dată când simțea că se îneacă în propria viață. I se spunea mereu ce viață frumoasă are și ce familie minunată! Dar perioada lor trecuse. Rămăseseră doar doi adulți ce mimau fericirea. Nici unul nu spunea nimic, nu îndrăznea să spună adevărul. Se refugiaseră fiecare în altceva. Ieșirile în oraș, în concediu, cu prietenii erau doar de fațadă. Adormeau fiecare în dormitoare separate strângând în brațe fantasma unei iubiri demult apuse. Îi mai lega copilul și teama de a pune punct. Se complăceau în ceva convenabil, uneori ușor de gestionat alteori greu de suportat.

Nu mai era tânără, dar era încă în putere. Nu mai credea în iubire. Își spusese că nu mai are rost. Acceptase la îndemnul unei prietene măcar să trăiască puțin, să simtă că există oameni în jurul ei. Poate va avea puterea în viitor să pună punct și să înceapă o nouă viață.

Îl cunoscuse din întâmplare. Se intersectaseră în parcarea unui supermarket. Îl privise și avea ceva amestecat între mister, veselie, copilărie, sexualitate, nici ea nu își dădea seama unde să-l încadreze. Dar o atrăgea.

Nici nu își mai amintea cum au ajuns împreună, acel împreună care doare. Nici măcar nu știa prea multe despre el. Totul se contura prin simpla comunicare, prin poze și povești. Uneori părea ireal și voia să se desprindă, iar atunci devenea prezent, mai prezent decât și-ar fi dorit vreodată. Îi spunea mereu că o iubește și cealaltă nu contează, iar la mijloc e doar o înțelegere, o combinație financiară și, până la urmă, ea e cea căsătorită. Îi spunea tot ce își dorea să audă, iar ea avea atâta nevoie de iubire.

Programau, anulau, reprogramau, amânau, așa trecea timpul și uneori realiza că totul se rezuma la promisiuni, nimic real, nimic posibil. Citise mult despre psihologie, bărbați indisponibili emoțional captivi (voluntar) în diverse relații și incapabili să își asume ceva real. Spera într-o minune, deși realitatea începea să se contureze cu fiecare zi. El continua cu iluziile, speranțele și promisiunile.

Ea ar fi crezut orice. Ar fi vrut să creadă orice. Dar îndoiala, teama și nesiguranța erau acolo mai prezente ca niciodată. Continua să-ntrebe, el continua să nege, să declare, să promită. Ea credea. Se încăpățâna să creadă.

Uneori se învinovățea că întreabă prea mult, prea multe. Ajunsese să se închidă în ea. Nu se putea exterioriza. Nu se putea justifica. Plângea pe ascuns și își masca atacurile de panică cu momente de oboseală.

A fost suficientă o secundă, o secundă pentru a afla întregul adevar. O negare, o realitate, o minciună toate erau acolo în acel moment de adevăr. A fost suficientă o secundă să realizeze că locul ei nu e acolo. Durere, eliberare, furie toate se amestecau într-o singură trăire.

Mai îndrăzni să privească o dată în urmă, deși știa că acela era sfârșitul. Indirect își spuseseră adio. Nu ar fi acceptat pentru nimic în lume locul doi, nu voia să cerșească iubire, o voia dăruită. El nu a mai îndrăznit să spună nimic. Toate erau vizibile. Totul se aflase. Nu îi mai putea nega nimic.

Se simțea oarecum liberă și gata să semneze oricând actele de divorț față de omul din camera alăturată. Gata să îl uite pe cel lângă care îndrăznise să își contureze viitorul în ultimele luni. Gata să privească în față spre o lume nouă ce se deschidea pentru ea. Era de multă vreme captivă într-o lume unde nu se mai regăsea.

Totul părea prea complicat, deși era atât de simplu. Alegerea era făcută, dar în minte se derulau pe repeat ultimele lui cuvinte „te iubesc, frumușica mea”…

Își lăsase capul în mâini și, cu un ultim gând de adio, își dădu voie să mai plângă o dată înainte de răsărit.

Guest post by Lavinia M.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Povestea lor are un început, dar nu este acesta

Va regreta că m-a pierdut

Iertați-mi păcatul de a nu vă fi iubit îndeajuns

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro