Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ultimul lucru la care mai trebuie să renunț

3 January 2019

Urcam cocoșat de schiuri, adus de umeri, cu capul plecat, încordat, de teamă să nu mă răstoarne vântul puternic. Mă ambiționasem să vin și azi pe pârtie, deși vremea nu era deloc prielnică. Ajunsesem cu telescaunul până la punctul de pornire, dar, cum îmi propusesem să fie ultima coborâre, voiam să nu renunț, să merg mai sus, de acolo de unde doar schiorii profesioniști coboară dar, în niciun caz, pe o vreme ca asta. De altfel, erau toate semnele că pârtia avea să se închidă în curând, furtuna anunțată pentru la noapte părea să se grăbească.

bărbat zapada renunț

 

Ultima coborâre e cea mai reușită, mă încurajam singur, în timp ce frica începuse să-mi dea târcoale. Poate că exagerasem, poate că mă aventurasem prea mult, poate că orgoliul meu nu merita un risc atât de mare. Și gândul ăsta m-a întristat pe loc. Mi-a revenit în minte scena de mai devreme și cum reușisem să cad atât de spectaculos și caraghios în același timp, chiar la baza pârtiei, chiar sub ochii ei. O căzătură de schior amator, ai fi zis că atunci mi-aș fi pus pentru prima dată clăparii în picioare. Au fost și câțiva copii care au râs de mine cu gura până la urechi, arătându-mă cu mâinile înmănușate și pline de țurțuri, veseli nevoie mare și roșii de la frig. A râs și ea, reținut, dar vizibil amuzată de stângăcia mea. Am râs și eu, dar, vorba aceea, nu era râsul meu. Și acum, copilărește, mai ca sigur, voiam să îi demonstrez că nu sunt chiar un novice. Deși… oare ce mai am să-i demonstrez acestei femei pe care o iubesc de când o cunosc? Ce mai am de demonstrat unei femei cu care petrec foarte mult timp, în fiecare zi? Nu, nu e iubita mea (nu încă, îmi place să cred), mi-este doar colegă de serviciu și prietenă bună. Poate prea bună… confidentă, uneori… și, Doamne, cât urăsc să-i cer sfaturi în iubire femeii… iubite, atâta timp când acele sfaturi sunt menite să-mi aducă bucurie și liniște alături de o altă femeie… Sunt și eu un bărbat slab… și am senzația că dacă mă lupt cot la cot cu munții devin peste noapte puternic și nu doar la propriu. Că îmi schimb caracterul și că o să am tăria să mă despart de actuala parteneră și apoi să-i declar Ioanei iubirea mea… Și? Și chiar de aș face așa, ce aș câștiga? Nimic… dimpotrivă, aș pierde o prietenă minunată și atât, căci nu o văd pe Ioana divorțând de bogatul ei soț de care pare cu adevărat îndrăgostită pentru a începe o relație cu băiatul de la dulapuri metalice și vestiare din firma lui taică-su. Da, lucrăm amândoi la firma familiei ei. Și apoi, nu ar părea că sunt un vânător de avere? Un nebun ce-și imaginează că este suficient să aibă ochi albaștri, zâmbet șarmant și neîndemânare la schi pentru a cuceri o femeie ca Ioana…

Gândurile nu mă ajutau deloc, dimpotrivă, parcă-mi agățau bile de fier de picioare. Am decis să renunț înainte de a ajunge unde îmi propusesem. Așa fac mereu, mă trezesc gândind. Renunț… Am renunțat la Ioana sau, mă rog, nu am acționat atunci când poate că aș fi avut o șansă, am renunțat să promovez, de frică să nu fiu mutat în alt sediu al firmei, am renunțat să-mi fac o familie, de teamă că nu aș fi în stare să iubesc pe nimeni cel puțin la fel de mult ca pe ea… sunt ca o tablă magnetică care nu e în stare să susțină nici măcar un magnet de frigider, martor al unei amintiri frumoase… pentru că, de fapt, asta am făcut eu: am renunțat la a-mi crea amintiri frumoase. Am renunțat… și m-am mulțumit cu firimituri.

Brusc, m-am scuturat și mi-am îndreptat spatele. Nu mai conta nimic din ce fusese… și de ar fi ultima coborâre din viața mea, o voi face cu spatele drept, cu hotărâre… iar de voi ajunge jos întreg și pe două… schiuri, ăsta e semn că mai trebuie să renunț doar la un singur lucru în viața asta: la atitudinea mea de jucărie de pluș. Dacă ajung întreg jos… dar nu am apucat să-mi continui gândul, căci începusem deja coborârea… Vântul mă împingea o idee mai mult decât mi-aș fi dorit, iar pârtia se contura în ultimul moment în fața ochilor mei. Aveam nevoie de toată concentrarea, de toată forța și energia pentru a ajunge jos în primul rând, întreg… Acel sfert de oră cât a durat totul a fost poate cel mai lung din viața mea… dar am reușit! Am reușit să ajung nevătămat și, cel mai important, în picioare.

Însă la baza pârtiei nu mă mai aștepta nimeni…



Citiţi şi

Să-ţi spun cum

S-au lăsat de căsnicie și au dat-o în bucurie

Cum am putut să iubesc o calotă glaciară?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,721 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro