Un ultimatum nu se dă în pielea goală

Catchy

3 July 2017

Îl privea pe sub sprâncene. Nu uitase ce se întâmplase acum un an. Când o trădase. O înfierase în suflet. Rămăseseră urme adânci, erau scrise cu roșu, un roșu-stacojiu, care să ardă pielea. Și o ardea. Și acum. Și mereu. Ea aflase. Nu avusese loc nicio discuție. Nici măcar o explicație. Amândoi știau că știau. Zilele curseseră curat, fără hopuri, dar șarpele din inima ei mușca din când în când, nelăsând-o să uite. Și, iată, astăzi se împlinea un an. Un an de revoltă închisă. O măcinase și o transformase într-un zombi. Știa să iubească. Cu patimă și uitare. Se număra printre acele femei care știau să se dăruiască cu nepăsare, fără să se gândească la ispitele vieții care pândeau din umbră orice slăbiciune sau pas greșit. Dar cel mai bine, știa să se răzbune. Și să se prefacă. Zâmbi ca o „Evă” inocentă și doritoare.

– Mă iubești azi?

– Dacă renunți la cafea.

femeie ploaie

Ea se alintă galeș pe lenjeria colorată, ca o felină în căutare de mângâieri gratuite. Putea să facă asta cu ușurință. Știa că o tachinează.

– Dar mă iubești?

El își fumează tacticos țigara, privind pe geam. Afară ploua și zgomotul puternic spărgea tăcerea și se agăța supărător de timpane.

– Ce-mi dai în schimb?

Ea se întinde pe burtă, gânditoare. Nu este acoperită decât de zâmbet.

– Îți dau… dezmăț. Te-nvăț pași noi.

El nu și-a terminat țigara. Nu o privește. Dar analizează oferta.

Pașii ei ușori se apropie de fotoliul pe care el stă leneș, răsturnat. Îi încolăcește gâtul cu mâinile, mângâindu-l cu pletele ciufulite și așezându-i-se lin, în brațe. Ce o costa să facă risipă de gesturi? Era ultima oară… Ochii lui întunecați coborâră spre ea și mâinile o cuprinseră.

– Pe unde mi-ai umblat? șuieră el cu fața îngropată în părul ei castaniu. Avea un miros specific, de trup curat, proaspăt, sălbatic și aparent, potolit.

Răspunsul nu veni imediat, ea fiind ocupată să-și găsească locul cât mai confortabil în brațele lui.

– Te-am bântuit prin vise străine… ți-am luat urma și te-am găsit… acum sunt aici, să-ți sorb respirația, să mă strângi și să nu mă lași să uit…

Spusese aceste vorbe sărutându-l încet, întretăiat, dar nelăsându-l să preia controlul. Oftă adânc când sunetul telefonului o întrerupse. Îl strânse tare de brațe și-i șopti încrâncenat:

– Nu răspunde. Nu acum.

El o privi uimit, țigara arsese și se întinse să o pună pe scrumiera în formă de lebădă, de pe pervazul ferestrei. Scrumiera aceasta… avea o poveste. Dar te ducea prea adânc în amintiri, când ei erau „frumoși și teferi”, când trădarea nu mușcase încă din el, când timpul părea să crească doar pentru ea. Spun că era uimit, pentru că, brusc, timbrul vocii ei se înăsprise, într-un mod neașteptat după… dulceața acțiunii de mai devreme. Nu se mișcă de pe fotoliu, strânsoarea mâinilor ei slăbise și ascultau acum sunetul insistent al telefonului care încă suna, împletit cu cel deja acceptat al ploii care încă curgea pe geamuri și în inimi. Când zbârnâitul se opri, ea se relaxă ușor și-și culcă obrazul pe pieptul lui. Tăcut, el îi mângâie părul. Nu se mai întreba demult de ce era ea atât de ciudată, în ultimul timp, comportamentul ei devenise de neînțeles. Dar îi plăcea. Asta aducea un suflu proaspăt în relație. Iar lui îi plăceau lucrurile „proaspete”. Sprâncenele lui zvâcniră încruntate când își aminti de trădarea de acum un an. Dar n-avu timp destul să insiste în amintiri, căci ceea ce îi spuse ea acum, îl puse iar pe gânduri.

– Cum o să crești fără mine?

Era o vorbă a lor, când se întâlniseră prima dată, ea era mică la propriu. Obișnuia să o alinte cu cuvintele „vreau să te cresc eu”.

Părea că se alintă, gesturile ei arătau asta și, totuși, inflexiunea vocii ei spunea altceva. Se simțea o pată de rugină pe glasul ei, nu mai curgea ca altădată.

– N-am să cresc singur. Vei sta cu mine. Vreau să mă împiedic de tine. Să mă pornești când mă blochez, să mă stârnești când sunt plictisit, să-mi fii far în întuneric…

– Bla, bla… șopti ea auzibil, cu cinism și el se opri uimit.

Amândurora le plăceau jocurile de cuvinte. Ce sugerau ele, ce puteau ascunde, ce conțineau. Îi prinse capul cu ambele mâini și îi privi ochii.

– Ce e cu tine?

Ea clipi inocent, încercând să ascundă sau să amâne momentul. Privirea i se umezi ușor, nu plângea niciodată, el admira acest lucru- și se smuci din brațele lui, cu o mișcare bruscă. Se opri în dreptul geamului plâns de ploaie, cu spatele la el. Oferea o priveliște ireală, de tablou, în goliciunea corpului expus și a cuvintelor decisive care întârziau să apară. Dar el nu observă decât ciudățenia momentului, simțea că urmează un ultimatum, iar acesta nu se dădea în pielea goală!

Într-un târziu, ea se hotărî.

– Vreau să pleci. Ți-am făcut bagajul azi-noapte. Te așteaptă în hol.

Oftă scurt și se întoarse spre el, fără să încerce, într-un ultim gest de pudoare, să se acopere. Îi oferi cel mai frumos zâmbet al ei și-i spuse cu o voce limpede:

– Știi, dragul meu… nu întotdeauna trebuie sa întoarcem pagina. Uneori, trebuie să o rupem. De azi, voi crește singură.

Se duse cu pași de pisică la cuier. Își puse pe ea un trenci pe care-l legă repezit cu un cordon, el încă privea pe geam și nu tresări nici când ea trânti ușa, ieșind afară, singură, în ploaia care curgea încă.

Guest post by Clara Cîrstea

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

„Fără mine ești vai de capul tău…”. Nu mai spune!

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,117 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro