Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Universitatea de vară a sărutului

18 November 2013

Timpul dintre noi se făcea tot mai albastru. Tu îţi revărsai tăcerea asupra nerăbdărilor mele de dor. Peste noi se purtau convoaie de clipe, înarmate cu răbdare, dar tresăririle inimii tale nu păreau să-mi fie adresate.

Despre tine nu se ştia decât că exişti. Timpul meu îţi cădea clipele pe potriva orologiului tău ascuns, dar tu nu aveai cum să mă auzi.

Dinspre mine se părea că mă uitaseşi sau, mai grav, că nu mă culeseseşi nicicând în palma sufletului tău stropit cu tinereţe. Bănuiesc, acum, că întâlnirile noastre nu prinseseră nicicând a se petrece cu-adevărat. Nu fuseseşi atentă la risipirile mele de gânduri, îndrumate pe aleea cu sens unic a inimii tale, a casei tale ascunse. Sau, poate, zidurile trupului tău crescuseră atât de bine în anii de dinaintea întâlnirii noastre ori fuseseră sădiţi să se înalţe peste puterile sufletului meu, încât nicio scânteie din al meu octombrie nu prinsese să-ţi lumineze chipul.

Acum mă gândesc că nerăspunsurile tale nu erau decât o diplomaţie a depărtării de inima mea mult prea bolnăvită de trecerea anilor. Gândurile mele mărturisite în vreascurile din urmă ale timpului te-or fi necăjit cu îndrăzneala despicată a mărturisirii sentimentelor mele vechi.

Timpul dintre noi se făcea tot mai albastru. În sufletul meu îţi scriam scrisori în fiecare zi. Timbrate cu inima mea tremurată, se trezeau spânzurate de crengile serioase ale copacilor. Mă gândeam că aveai să observi, într-un târziu de seară, fructele iubirii mele nestrigate, agăţate, adevărate liane ale zăpezii, de ramurile înfrigurate ale copacilor stradali, suprinşi ei înşişi de viscolul depărtării tale.

Treceau săptămâni în care nu ne vorbeam, eu pândind tresăririle tale la fiecare pas al zilei. Nu ştiu, poate erai ocupată  cu strada plină de copii a vârstei tale graţioase, cu necernitele îngândurări ale vieţii care aştepta, în rândul admiratorilor tăi secreţi, să te poarte pe cărările desăvârşirii de sine.

Nu mă gândeam niciodată dacă tu şi ai tăi aveţi ce mânca, dacă nu vă este frig iarna, dacă vă înveliţi cu adevărat în fericirea familiei voastre. Eram atât de pătruns de dorul meu nerodit, încât uitam de vinerile tale încărcate de voluntariatele lumii.

Timpul dintre noi se făcea tot mai albastru. De fapt, nu dintre noi, ci numai dintre mine, pe o parte a vieţii, şi dintre tine, pe de cealaltă sferă a orizontului, căci nu părea să fi existat niciodată un noi, decât în liniştea de cu seară a inimii mele. Cum ar fi putut să existe, când mie începuse de ani să-mi plouă în oase cu dor, iar tu îţi vedeai liniştită de grânele în coacere ale sufletului tău …

Vorbisem atât de mărunt unul spre celălalt, tu nu cred să fi aflat vreme în sufletul tău a-mi păstra în memorie bătaia de inimă a vocii mele; mai cu seamă că, în vecinătatea grădinii tale sufleteşti, a ivirii tale întâmplătoare, glasul meu îşi pierdea ritmul, culoarea, căderea….

Timpul dintre noi se făcea tot mai albastru. Ochii tăi atent luminoşi, părul ocupat cu strălucirea, mâinile-ţi vânătoare de proiecte şi scrisori de intenţie, chiar talpa nerostită a gândului tău, toate erau prăvălite, dimpreună-le, spre visele-ţi ce stăteau să-şi ţeasă ursita.

Timpul dintre noi se făcea tot mai albastru, laolaltă cu albaştrii ochi ce-ţi luminau apăsarea.



Citiţi şi

Și ce faci, că e drăguț și tu ești singură?

“Dumnezeul fotografilor a văzut ce fac, a râs și m-a iertat”

Iartă-mă… să nu mă cerți!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,325 views

Your tuppence

  1. Eduard / 19 November 2013 19:29

    Foarte frumoasa exprimarea.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro