Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Viaţa nu-i scăldată-n lapte dulce”

8 November 2019

Ţigara se sfârşea singură, sprijinită de buza unei scumiere de ceramică ce luase culoarea scrumului. Fumul se ridica cuminte spre tavan ca un gând lin ce-şi urmează nestingherit drumul. Pe măsuţa joasă din lemn de stejar, o cană de cafea, cu zaţul uscat pe fund, lenevea părăsită lângă scrumieră. Un saxofon răguşit umplea tăcerea voluptuoasă a livingului cu tânguielile de jazz ale lui Charlie Parker. După-amiaza de august târziu, cu culoare de miere de mană, filtra o lumina prăfuită prin perdeaua fină de nylon. Cadrul ferestrei lăsa să se vadă crăcile unui cireş al cărui verde umbrea camera. Câteva viespi zădărau un măr stricat, căzut pe jos. Ca într-un teatru mut, se izbeau unele în altele viespile, asmuţite de carnea siropoasă a fructului!

Voinţa i se vlăguise, moleşeala puse stăpânire pe ea, iar lista de cumpărături pe care încerca s-o încropească abia înainta. Lidia privea parchetul ceruit din casa cu cerdac de la poalele muntelui, casa moştenită de ai ei de la bunici – fie-le ţărâna ușoară şi să-i ierte Dumnezeu ! – cu o privire stinsă. Apă minerală, o sticlă de ulei, o pâine, …O luă de la capăt de câteva ori fără a putea să treacă de pâine. Parcă se termină lumea la pâine!, îsi zise prinzându-şi deznădăjduită capul cu plete blonde între mâini.

Aşa …şi lapte, adaugă ea pe listă. Şi deodată îşi aduse aminte de cuvintele lui tataie Petruţ, căruia i se dusese buhul de înţelept ce fusese! Şi acum sătenii din Vicov care-l cunoscuseră, când o vedeau trecând pe uliţele satului, îşi dădeau coate şi-şi şuşoteau: Asta-i nepoata lu’ Petruţ. O vezi pe ochi cât e de deşteaptă. Ca bunic’-su, să-l ierte şi să-l odihnească Dumnezeu!

…că viaţa nu-i scăldată-n lapte dulce, îi zisese tataie Petruţ odată mamei sale, Cornelia. Aşa-i venise lui atunci să-i zică, când i se plângea Cornelia, amarâtă cum era, după divorţ. Ce le povestea mamă-sa părinţilor ei nu-şi mai amintea Lidia acum, însă vorbele astea îi rămaseră de atunci înfipte-n minte şi nu le mai uita. Mda… viaţa nu-i scăldată-n lapte dulce!, repetă Lidia, părând că trece pe lângă idee ca pe lângă un şlagăr fredonat în delir. De fapt, cu ochii pe lista ce nu mai reuşea s-o termine, încerca să sfredelească cu mintea înţelesul vorbelor acelora. Dar în loc să poată pricepe ce e cu viaţa şi cu laptele dulce, ca o obsesie, biroul şi holurile întreprinderii îi veneau în minte ca nişte lungi şi întortocheate culoare ale unei galerii întunecoase. Asta vedea ea, în locul pomilor umbroşi din livadă, când privirea îi aluneca prin geam. Asta şi chipuri zeflemitoare, dulcegării şi politeţuri poleite de ipocrizie, râsetele bărbaţilor pe la spatele ei, invidia din ochii colegelor. Şi-şi amintea că avusese parte doar ici-colo de câte un om care s-o trateze în chip firesc, aşa cum făcuse Loredana, o colegă a cărei existenţă nu o interesase niciodată, pe care abia de o băgase în seamă înainte de a deveni ea vedetă. Ştia şi ea că aşa era de când lumea şi pământul, că succesul mai mult te izolează decât îţi aduce oameni buni în viaţă. Că vorbăria de lemn din şedinţe, aplauzele şi zâmbetele aprobatoare şi politicoase, erau menite să rămână acolo, în sălile acelea luxoase. Cum le trecea pragul spre lumea largă, Lidia simţea singurătatea în toate fibrele fiinţei ei. Iar acum se părea că izolarea, singurătatea se cuibăriseră pentru totdeauna, obsesiv, în ea. Din vreme-n vreme, acestea ieşeau ca nişte strigoi în lume şi-şi înfigeau unghiile încovoiate ale mâinilor uscate şi descărnate în sărbezimea vieţii, în goana după titluri şi poziţii, ca apoi să se întoarcă înapoi în ea şi s-o devoreze pe dinăuntru până la epuizare.

De când n-am sunat-o pe Cristina?, se întrebă Lidia. Îşi aduse aminte că ultima dată când vorbiseră, Cristina o invitase la masa de Crăciun. O refuzase din cauza unei agende, bineînţeles, prea încărcate. De anul trecut, îşi dădu singură răspunsul şi o ciudă negândită împotriva ei înseşi puse deodată stăpânire pe ea. Cristina – cât era ea de bună! Fetiţa cuminte şi ordonată de altădată se strămutase acum într-un trup adult de femeie, la fel de cuminte şi de înţeleaptă. Viaţa Cristinei o invidiase dintotdeauna. Şi asta i-o spusese ea ei nu o singură dată. Îi spusese de multe ori că-i e dragă familia ei, că cei doi baieţi frumoşi pe care-i făcuse cu Tudor îi erau dragi ca propriii ei copii. De altfel, pe Victoraş ea îl şi botezase. Toate acestea i le spunea râzând Cristinei, ca şi cum cuvintele ei erau doar pretins invidioase. Ea era o femeie de acţiune, o carieristă. Cristina nu avea de ce-şi face griji. De bărbați, Lidia nu dusese niciodată lipsă. Sărise din bărbat în bărbat ca de pe o trambulină pe alta şi apoi pe alta şi tot aşa. În cele din urmă, se plictisise. La treizeci şi ceva de ani, fără a fi bătrână, se simţea obosită: de bărbaţi, de întâlniri, de aventuri.

Deodată, aşa, fără vreun motiv anume, îşi aduse aminte de icoanele pe care bunică-sa le avea în fiecare odaie. Se uită în jur, pe pereţi: erau la locurile lor, proaspete şi răcoroase ca mirosul de busuioc şi mentă din copilărie, doar că ea nici nu le băgase în seamă. De rugat nu se mai ruga de mult. Trăia într-o realitate de carton, într-un perpetuu zbucium foiletonistic în care astrologia, ezoteria, credinţele în zodii, amestecurile de tot felul, părerile tuturor despre toate ocupau cel mai de fală loc. O epocă a susului în jos, medită Lidia pierdută complet în gânduri, cu lista de cumpărături pe genunchi. Nici preoţii nu mai sunt ce-au fost, îşi zise amintindu-şi de preotul bătrân al satului, Constantin. O mai fi trăind? Când vorbea parcă-i ieşeau porumbei albi din gură. Toată suflarea satului amuţea emoţionată de blândeţea şi înţelepciunea sa duhovnicească. „Dumnezeu e în noi. Nu trebuie să-l căutăm în scrieri fără cusur.” Acum câţiva ani, încercă din nou să se apropie de credinţa ortodoxă, de care se îndepărtase – nu mai regăsea în biserică frumuseţea şi curăţenia gândului şi a trăirilor spirituale de altădată, deprinse de la mamaie Mariţa şi tataie Petruţ. Ieşi din biserica la care se hotărâse să se ducă mânată de dorinţa de a-şi deretica cămările sufletului şi de dorul vremurilor cu miros de crini şi vorbe blajine şi chibzuite în toiul predicii. Sufletul îi plânse neputincios când mintea refuză să accepte mesajul abraziv al unui popă tânăr şi autoritar care denunţa lăcomia şi îmbuibarea. Se uită atunci în jurul său: biserica era plină ochi de femei şi bărbaţi cu capetele acoperite, plecate, îndoiţi de griji, reduşi de nevoi, fără putere de apărare, lăsaţi în voia sorţii de un stat insensibil la nevoile lor, prea cuminţi şi supuşi, neştiutori, mânuiţi de un popă îndestulat, rumen în obraji, pocnind de sănătate şi tărie, care spunea pe dinafară nişte texte la care sufletul nu-i vibra, în timp ce mintea îi zburda la prânzul copios cu care-l aştepta coana preuteasă şi la ultimele zile de vacanţă petrecute pe malul mării. Se uită foarte atent popă. Recunoscu în el pe acela ce venise cu aghiasmă, înainte de Crăciun pentru a vesti Naşterea Domnului. Era seară şi ea tocmai picase de la muncă. Nu-şi pregătise bani potriviţi, aşa cum văzuse că făcea mamă-sa de fiecare dată când le venea preotul cu Ajunul sau cu Boboteaza. Când îi întinse o sumă modică, acesta se uită cruciş la ea şi o luă la întrebări ascuţite dacă a plătit taxele pentru biserică. Un ton şi o privire ce nu-i putea pica nimănui bine şi pe care nu reuşise să le digere nici până acum. Mare-i grădina lui Dumnezeu! Dar ce minte şi la mine: cum aş putea să-l pun pe popa ăla frumos în aceeaşi balanţă cu preotul nostru Constantin? Fără să vrea îşi făcu o cruce ca atunci când mamaie-sa o ducea duminica la biserica din sat, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochiţă, să facă cinste Domnului. Mirosul de crini în dimineţi proaspete de duminică îi inundă inima. O cuprinse o stare de tare bine şi o prospeţime neaşteptată îi scăldă mintea. Sufletul începu a-i tresălta la atingerea unei senzaţii vechi, cunoscute, puhave şi binefăcătoare.

Aruncă scrumiera cu chiştoacele de ţigară înnegrite, îşi puse un alt CD cu muzică baroc şi rămase aşa, cu ochii închişi, topindu-se în sublim, în tihna zilei de august pe sfârşite. Duhoarea ambiţiei, a dorinţei de succes, dispărea uşor-uşor şi o lăsa netedă şi neîntinată. Se făcu un gol îngăduitor în ea şi zbârnâiala gălăgioasă, impertinenţa zilelor foiletoniste începu a se subţia, lăsând loc unei lumini blajine din ce în ce mai puţin firave. Chipurile Cristinei, al tataiei Petruţ, al bătrânului preot Constantin cu păr alb şi figură de apostol începură a-i umple golul acela. Că viaţa nu-i scăldată-n lapte dulce înțelegea ea acum bine. Dar nici cu gustul acela greu, amar, cu mirosul pestilențial de făţărnicie şi neruşinare, cu hărmălaia nonsensului şi cu nerozia ajunsă piatră de temelie a obştii nu se mai putea împăca.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum am ajuns să urăsc sărbătorile

Degeaba

Rușine cu voi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro