Orice alegere, oricât de banală ar părea, deschide o ușă și închide alte zece. Alegem un partener și, odată cu el, refuzăm alte posibile iubiri. Alegem o meserie și, implicit, lăsăm în urmă alte cariere. Alegem să avem un copil sau să nu-l avem și, prin această decizie, se nasc în noi nu doar amintiri viitoare, ci și absențe vii. Viața reală, oricât de bogată, este mereu dublată de un cor de vieți netrăite, care se strâng în jurul nostru ca niște fantome, uneori, mai grele decât prezentul.
Kierkegaard vorbea despre „amețeala libertății”: senzația de vertij care ne cuprinde când descoperim că am fi putut trăi în multe feluri și că fiecare alegere ne închide într-o singură versiune a noastră.
Borges, în Grădina potecilor ce se bifurcă, a imaginat o lume unde toate destinele se desfășoară simultan. Dar nouă, oamenilor, nu ne este dat acest lux literar. Suntem constrânse să trăim doar o linie din toate liniile posibile, iar celelalte se transformă în nostalgii pentru ceea ce nu a fost niciodată.
©Serge Balkin
Dar îți poate fi dor de ceva ce nu vei trăi vreodată? Oh, da! Și încă cum! Literatura și filmul au răspuns de mult.
În Sliding Doors, viața eroinei se bifurcă în două povești paralele, în funcție de un detaliu infim: dacă prinde sau nu un tren. În Mr. Nobody, protagonistul își amintește nu doar viața pe care a trăit-o, ci și toate celelalte posibile, fiecare cu durerile și bucuriile ei. În The Midnight Library, personajul principal poate deschide „cărțile” vieților alternative și descoperă că niciuna nu aduce perfecțiunea visată. Teribil, nu? Dar am vrea să știm, dacă am putea. În Another Earth, ideea unei planete-oglindă, unde alt „eu” a făcut alte alegeri, devine mai mult decât o fantezie: e o întrebare morală, ce facem cu ceea ce am pierdut și cum putem repara. Și, poate cel mai spectaculos exemplu, în romanul 11/22/63 al lui Stephen King, un bărbat primește șansa de a rescrie istoria, oprind asasinarea lui John F. Kennedy. Dar exercițiul de „viață alternativă” se dovedește mai degrabă o povară: schimbarea unui singur moment naște consecințe nebănuite, iar obsesia „ce-ar fi fost dacă” e la fel de primejdioasă ca regretul însuși.
Ne-ar fi mai bine fără această imaginație neliniștită?
Am fi, poate, mai liniștite, dar și mai goale. Adam Phillips observa că „parte din munca de a fi om modern e să visezi la vieți alternative în care nu mai trebuie să visezi la vieți alternative”. Dorința de „altceva” nu e un defect, ci combustibilul care ne împinge înainte. Psihologia regretului arată că oamenii regretă mai mult oportunitățile neîncercate decât greșelile făcute. Așadar, viețile netrăite pot fi un blestem, dar și o busolă. Dacă tot visezi că ai fi pictat, că ai fi plecat, că ai fi iubit altfel, poate nu e prea târziu să aduci un fragment din acea viață în prezent.
Și poate că adevărul e mai amestecat decât ne place să credem. Pentru unii, viețile netrăite sunt povară grea, pentru alții — exercițiu de imaginație. Nu e întotdeauna vorba de dorința de a lua totul de la capăt, ci mai degrabă de o tandră curiozitate. În spatele acestui joc se ascunde o intuiție reală: există un scop ciudat și chiar eliberator în simplul fapt de a ne întreba „ce-ar fi fost dacă?”.
Și totuși, există și o voce sceptică, care ne șoptește că am fi dansat oricum același dans, că suntem „păpuși de ceasornic, rotindu-ne pe roți peste roți”, iar viețile alternative n-ar fi fost decât variațiuni pe aceeași temă. Această perspectivă amară sugerează că nu scăpăm de noi înșine nici măcar în viețile pe care nu le-am trăit — ceea ce poate fi, paradoxal, o lecție de împăcare: poate că destinul nostru e mai constant decât credem.
Mai există însă și dimensiunea datoriei, adesea trecută cu vederea în reveriile noastre. Joseph Campbell spunea: “Trebuie să învățăm să renunțăm la viața pe care am plănuit-o, pentru viața care ne așteaptă”. Uneori nu trăim viețile dorite nu din slăbiciune, ci din responsabilitate. Renunțăm la o carieră strălucitoare pentru a avea grijă de părinți, alegem siguranța pentru a crește un copil, evităm o experiență personală pentru a rămâne lângă cei care depind de noi. Viețile netrăite se nasc și din datorie, nu doar din teamă. Și atunci, întrebarea nu mai este doar „ce am fi putut fi?”, ci și „ce am dat altora, alegând să fim aici?”. Poate că în asta se ascunde o altă formă de liniște: a trăi nu doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.
Cum vom privi, așadar, la capătul drumului, acest inventar de existențe ratate?
Studiile spun că mulțumirea deplină e rară. E aproape imposibil să nu simți că ai lăsat în urmă povești neîmplinite. Dar poate că împăcarea vine tocmai din a înțelege că orice viață, oricât de curajoasă sau de cuminte, lasă urme de neîmplinire. Nu există femeie, oricât de norocoasă, care să nu fi visat, măcar o clipă, să fi fost altfel.
Și atunci, poate ultima revelație, în clipa de dinaintea morții, nu va fi doar filmul vieții noastre reale, ci și desfășurarea tuturor vieților alternative pe care le-am fi putut trăi. Am vedea, ca pe un ecran uriaș, cum ar fi fost dacă am fi prins trenul, dacă am fi spus „da”, dacă am fi avut curaj. Ar fi o mângâiere sau o pedeapsă? Poate că abia atunci am înțelege că nu am ratat nimic: intensitatea unei singure vieți vine din faptul că nu le putem trăi pe toate. Și că viețile pe care nu le-am apucat să le trăim ne fac, paradoxal, să simțim mai viu singura viață pe care am avut-o.
„Nici eu și nici tu nu vom ști viața pe care nu o alegem. Vom ști doar că acea viață soră a fost importantă, frumoasă și nu ne-a aparținut. A fost nava fantomă care nu ne-a purtat. Nu rămâne decât să o salutăm de pe țărm.” — Cheryl Strayed, scriitoarea care a transformat propria durere într-o călătorie de renaștere (Wild). Care ne oferă exact ce ne trebuie în fața angoasei vieților netrăite: acceptare, recunoaștere a frumuseții alternativelor pe care nu le-am trăit și, mai presus de toate, o reverență — să le salutăm, fără să fim răvășite de ele.
Citiţi şi
Mulțumirea, recunoștința și speranța. Trei ancore psihologice la sfârșit de an
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
