„Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!”

Catchy

21 December 2016

Deschid Facebook-ul. Alegeri, rezultate, articole, comentarii, analiști, absenteism, corupție, roșu, galben… Pe scurt: politică. Toată lumea se pricepe… Pardon, toți românii se pricep la politică.

Ieri mă gândeam și discutam intens despre politică cu niște prieteni, de parcă părerea noastră ar fi contat pe undeva. Azi mi-am dat seama că nu merită. Sunt destui „specialiști” în previziuni care o să ne spună cum va merge treaba de acum încolo, cu cât vor crește salariile și care va fi deficitul bugetar. Mă uit în jur și-mi văd prietenii de-o viață plecați în străinătate. Și încep să mă tem… Mi-e teamă să numesc alt loc „acasă”. Dar totodată mi-e frică și de regres, de populism, de lumea asta nebună…

Mă doare capul de la gândurile astea sumbre. Așa că le-am așternut pe hârtie, ca să plece din mintea mea. În felul acesta, mai dau o șansă neuronilor să se regenereze. Repejor, până nu se trezește copilul!

Mă întorc la serviciu peste șase luni și constat cu bucurie că am petrecut un an și jumătate din viață alături de fiica mea, numai noi două, acasă, în micul nostru apartament unde te împiedici mai tot timpul de jucării și de haine scoase de prin dulapuri, în care abia avem loc să punem bradul de Crăciun şi să întindem masa pentru musafiri, dar unde ne simțim grozav. O văd cum face primii pași prin casă, așa că o încurajez cu aplauze, iar ea ma răsplătește cu o privire semeață, cu un zâmbet inocent și cu… încă un pas. Parcă o aud pe vecina zicând: „Copiii din ziua de azi sunt mult mai deștepți decât am fost noi la vârsta lor.” Mda… clișeul arhi-cunoscut pe care nu-l iau în seamă niciodată. Un copil e „deștept” dacă-l educi „deștept”; altfel e doar reflexia unor părinți neputincioși. Am vrut să stau acasă cu copilul meu ca să nu mă simt neputincioasă.

Și totuși, câteodată, mă simt…

Se apropie Crăciunul și mi-aduc aminte cu nostalgie de copilăria mea. De când o am pe ea, pe fiica mea, îmi retrăiesc parcă fiecare etapă a copilăriei și fac comparație. Pe mine, părinții m-au crescut într-un fel; eu am alte gânduri și alte criterii de educație. Dar parcă n-am crescut rău nici eu, căci iată-mă, sunt om echilibrat, cu ceva școală, cu niște ani de experiență în muncă, umblată prin lume, apoi așezată la casa mea… Deci viața n-a fost chiar atât de rea cu mine! Oh, nu! Și mai ales copilăria…

Nu știu cum făceau ai mei, dar cea mai scurtă zi a lor era una lungă pentru mine. Veneam de la școală, îmi făceam temele (eram cuminte și ordonată pe atunci); iarna ieșeam afară în fața blocului cu patinele și-i așteptam pe mama și pe tata să apară de la serviciu. Uneori stăteau mult peste program și nu mai aveau timp să se joace cu mine, dar mă răsplăteau la sfârșit de săptămână când mă duceau la cinema. Sau la țară, la bunici…

În vacanța de iarnă era feerie! Ne lăsau la țară până în Ajun, apoi veneau și ei, încărcați cu ce găseau prin magazine. Iar noi chicoteam de bucurie pentru că știam că, pe undeva prin sacoșe, sunt darurile pe care avea sa ni le aducă Moș Crăciun. „V-a fost dor de noi?”, întreba mama, aplecându-se să ne strângă în brațe, bucuroasă ca ne revedea.

craciun-brad

„Da!” strigam noi în cor, mai mult să nu se supere. De fapt, nu prea aveam timp să ni se facă dor. Eram ocupați să ne jucăm mai mereu… Ne dădeam cu sania, ne băteam cu zăpadă sau ne agățam de câte-o sanie trasă de cai și colindam așa aproape tot satul. Bunicul ne ungea schiurile de lemn cu parafină ca să alunece mai bine, apoi ne urca în Aro-ul lui nea Petrică și ne ducea la Păltiniș, să schiem. Drumul până la munte era uneori plin de peripeții. Îngrămădiți pe banchetele din spate ale mașinii, eu, soră-mea și încă vreo trei copii de prin vecini ne dădeam coate și ne împingeam până striga bunicul la noi: „Măi, copii, aveți hodină, că vă dau jos și vă las în drum!” Apoi ne linișteam.

Îmi amintesc că nu simțeam niciodată frigul. Eram atât de entuziasmați de joc, de zăpadă, de aventură, încât nici nu ne dădeam seama când se făcea întuneric.

Bunica ne aștepta să coborâm seara de la munte. Făcea focul în sobă și ne așeza pe masă cele mai bune bucate. Mămăliga și brânza erau nelipsite. Apoi ne punea la culcare, în odaia cea mai călduroasă, unde atârnau covoare pe pereți și icoane mari cu Maica Domnului și Pruncul.

Muntele mi-e drag și azi. Mi-e dor cumplit de coliba bunicului și de peisajul de la fereastră. De brazii trufași, de izvorul din pădure, de brândușele din grădină, de focul din soba veche de teracotă… Pe vremea aceea, sufeream de „sindromul Heidi”. Așa numesc eu dorul nestăvilit de bunici și de copilărie. Uneori cred că și azi mai sufăr de acest beteșug, iar când nu pot să-i mai fac față, plec la munte. La același munte pe care-l cunosc și pe care-l iubesc. E grandios și neîmbătrânit, spre deosebire de mine; e semeț și radiază putere, fie vară, fie iarnă. Și poartă în el povești triste și vesele, cu urși și vânători, cu haiduci și iubiri, cu pace și războaie. Poate de asta e imprevizibil…

În seara Ajunului o să mă pregătesc de musafiri. Voi avea bradul împodobit, masa plină de prăjituri, iar noi trei vom fi îmbrăcați cu cele mai bune haine. Și va veni și Moș Crăciun, cu siguranță. Va lăsa darurile pe balcon, pentru că nu o să aibă timp să intre pe la noi și să asculte o colindă. E prea grăbit, căci are mulți copii de vizitat. Apoi, în ziua de Crăciun vom merge la țară să ne colindăm părinții. Până-i mai avem…

Moș Crăciunul meu venea acasă la bunici, îmbrăcat într-un cojoc ponosit de cioban și mirosind a grajd, cu o căciulă neagră din blană de miel și ținând în mână un toiag de lemn. Ne spunea tata că, dacă bate de trei ori cu el în pământ, fug lupii din drumul lui, lăsându-i calea liberă, să poată veni la toți copiii din sat. Cele câteva jucării și dulciuri pe care ni le aducea erau ținute într-un sac de rafie legat cu sfoară. Îl deșerta în fața noastră numai după ce îi recitam vreo două poezii. Apoi pleca, lăsându-ne nedumeriți, dar bucuroși de daruri.

Mama o să ne aștepte cu siguranță cu cozonac făcut în casă și o să ne îndemne să mergem să-l colindăm și pe bunicul. Că e singur și-i mai trece de urât… Iar el o să ne primească la el în odaia mică și o să ne așeze la masă, ca să ne servească cu renumitele sale sarmale. Da, sarmale… făcute chiar de el. Că de când a murit bunica, își gătește singur. Nu vrea s-audă de vreun ajutor. E prea mândru să se văicărească.

În jurul imaginii bunicilor mei gravitează copilăria. Vara ne-o petreceam cu ei, la țară, ba la fân, ba la munte; pe unde umblau ei, umblam și noi. Iar toamna, când veneau ai mei să ne ducă la oraș ca să ne pregătească de școală, era plânsul de pe lume. Plângea bunicul în cor cu noi. „Voi sunteți sufletul nostru! Iar ne lăsați ai nimănui?” se lamenta el, în timp ce ieșeam pe ușă. Bunica nu plângea, dar ne săruta pe frunte cu întelegere și ne strecura câte zece lei în buzunar, șoptindu-ne apoi la ureche: „Na, s-aveți de caiete.”

Azi, bunicul nu mai umblă cum umbla odinioară. Nu-l mai țin picioarele. Dar visează neîncetat la munte și la coliba lui. Ne povestește întâmplări din tinerețile lui și plânge când își aduce aminte de bunica. „E prea grea singurătatea, copila mea. Mai bine ne lua Dumnezeu împreună”, suspină în timp ce-și îndreaptă privirea spre un tablou de pe perete. E o poză alb negru cu el și cu bunica, într-una din excursiile lor prin țară. Bunica era îmbrăcată într-un sarafan cu dungi și ținea în mână o poșetă mică de lac care se asorta cu pantofii. Era cochetă și nu semăna deloc cu bunica pe care o știam eu. Ce tineri frumoși! Ce de amintiri îmi răscolesc sufletul!

Pe bunica o vizităm… în cimitir. „Să-mi puneți o lumânare când treceți pe-acasă”; parcă o aud și nu-mi vine să cred că asta facem. Îmi vine să dau pământul la o parte cu mâinile goale, să sparg piatra rece care o ține ferecată pe lumea cealaltă și s-o scot afară. Să-i dau viață din viața mea și să strig: „Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!” Dar eu nu-s Mântuitorul și ea nu-i Lazăr.

Ne mor oamenii dragi. E legea firii pieritoare. Cred că la sfârșitul fiecărui an ar trebui să ne bucurăm că suntem. Nu că avem. Și să ne amintim… Da, măcar o dată ar trebui să trăim din amintiri; să dezgropăm trecutul pentru a înţelege prezentul și pentru a ne prefața viitorul. Să știm cu ce regrete și cu ce bucurii ne continuăm călătoria unică spre celălalt mal al vieții.

Le sunt recunoscătoare rădăcinilor din care am crescut copacul care sunt azi. Îmi iubesc rodul pe care l-am dat lumii și mi-e teamă să nu cadă pe teren neprielnic și să piardă toată seva ce ne curge prin ramuri.

Bătrânul Crăciun e aproape. Încă-l mai avem. Mai retro sau mai modern, cu tradiții sau cosmopolit, cu politică sau fără, e negreșit în fiecare casă. Și e păcat să nu-l serbăm ca și când ar fi ultimul. Adică să trăim. Și să ne aducem aminte de ai noștri, de toți cei care ne-au dat o părticică din ADN-ul lor fără de care n-am fi cei de azi.

Eu sunt convinsă că n-o să pierd niciodată copilăria. Mi-e prea adânc „scrisă” în tiparul care mă defineşte. Uitându-mă în jur, îmi dau seama că e singura eliberatoare de energii și de bună-dispoziție. Restul e complicat…

De-am fi fost veșnici, poate contau mai mult în viață acele lucruri complicate. Dar suntem doar fire de iarbă în bătaia vântului și am face bine să ne ținem de pământ. Cu putere… Ca să nu ne secere întru totul coasa nemiloasă a destinului… Să mai rămână ceva din noi…

Guest post by Delia Buşi-Puia

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubirea este despre ceea ce rămâne după inimioare şi floricele

Întâlnirea

Când ți-e dor de părinții care nu mai sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
716 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro