Vreau să adun într-o gară toate trenurile

9 February 2018

Decor citadin. O gară. Ea, așteptându-l pe el. El…

”Te-ai uitat așa la mine, apărută pe neașteptate (așteptată, visată, gândită, oare?), cu niște ochi încălziți pe loc la mii de grade, gata să-mi sfarmi fiecare bucată de gheață încremenită în suflet de atâta așteptare… M-am văzut – într-o secundă – caleidoscopic, descompusă în fragmente infime, ca un trup sub mâna unui medic legist care, din exces de zel, după un concediu prea îndelungat, nu mai taie bucată cu bucată, ci despică minuțios și plin de grijă celulă din celulă, până la ultima picătură de sânge. Mă uitam prin mine și nu-mi puteam face ochii să mă cuprindă întreagă, pentru că numai cerul mă mai putea recompune din curcubeie și încă nu și-ar fi putut descoperi toate culorile…

Știam că era una din întâlnirile providențiale, genul acela de life encounter care te găsește ea pe tine, nu trebuie să umbli tu după ea. Imaterială, golită brusc de orice substanță vitală, cred (nu-mi pot aduce bine aminte, după cum spuneam, în vidul instalat în mine era tăcere deplină) că am schițat un zâmbet în care probabil ai ghicit nu numai cum îmi explodase sufletul, ci și strigătul de durere al presimțitei plecări, știu numai că în mine nu mai era nimic omenesc… Deja simțeam noaptea care urma să scobească secundă cu secundă în luciditatea mea, în nesomnul de dor și în memoria antrenată să te îmbrace în mii de nuanțe. Brusc, mi te-ai crestat în suflet, dureros, ca amintirea unui poem scris de mult, dar rătăcit prin zdrențe de memorie afectivă, și-am lăsat ochii în jos, ca să știu pe unde să mă întorc, sigură că mă voi rătăci din nou. Ai coborât din tren, surprins de prezența mea, și te-ai grăbit să treci.

Am reușit să-mi adun de pe jos răsuflarea și am plecat, pentru că așa ne obișnuisem noi, totul era o plecare și o revenire, amintirile noastre construiau în stil baroc o gară într-un colț de lume, unde primii oameni își învățau inima să prindă fluturi…

În întunericul străzii îmi era bine, mă îmbrăca în stele albastre noua amintire, proaspătă și miraculoasă ca o pâine de casă aburind pe masa unui copil sărac uitat de soartă și aveam impresia că acasă putea fi oriunde, cât timp te aveam străfulgerat, în mine… Îți repetam în gând, să nu uiți: ”Să nu crezi că dacă nu ești aici nu te văd./ Mi-am reglat fiecare celulă să te știe/ oriunde, oricând, oricum.”.

Fiecare întâlnire (atât de rar ne vedeam, încât am fi putut considera că aproape nici nu ne-am văzut vreodată) era (numai eu, singură, mi-aș fi dorit să vorbesc la prezent) un dar nesperat și mă bucuram ca un copil chinuit de atâta așteptare ( ”ca să se bucure mai tare, trebuie să-l ținem cu sufletul la gură în seara de Ajun…”), sau ca un muribund care, văzându-l pe Dumnezeu la capul patului, uita de amarnica despărțire de lumea lui cunoscută, atât de cunoscută… Se pregătea să plouă (sau chiar ploua?) și mai știu că te sprijineai în umbrelă cu o mână, iar cu cealaltă pe inima mea, ca să nu-mi spargă coșul pieptului. Mi s-a părut atunci că mă întorceam pentru totdeauna și puteam să sper că nimic n-o să mă (mai) poată desprinde din tine, din mine… Eu cred că am fost mereu candidată la darul cel mai ascuns, de fiecare dată câte o revelație. Iubirea.”

bărbat a beautiful mind

El… cu siguranță are ochii albaștri. Mai mult nu se știe.

”Un produs ieftin. O temă întoarsă pe toate părțile. Orice om știe cum este un poet. Este un dificil. Ți-o spun eu. Mai mereu îți cer timp. N-am dat pe nimeni cu roțile în sus. E drept c-am avut câteva tentative. Am vrut să adun într-o gară toate trenurile. Au o dorință nemăsurată de spații. Vor să alunece pe șine, vor să depășească viteza luminii. Admit. Am avut temeri și nu ți-am spus. Acum știu sigur că te poți împlini. Pui ceva și umpli golul dintre linii. Un pian ce înconjoară uscatul. Întotdeauna am căutat în întuneric. Spun de la început în ce intru. Apreciez. Când ți-ai pus ceva în cap nu renunți. Eu nu trag nici o speranță. Dacă aș avea arc n-aș mai fi liber. Aș fi la mâna hazardului. Ești complicată. Ce este drept este drept dinăuntru. Ce este strâmb este strâmb dinafară. Am vrut să construiesc ceva nemaivăzut. Ceva ce se simte. Tu n-o să mă înlocuiești. Deși nimic nu te oprește! Nu sunt mai bun decât el. Când va avea prilejul o va face. Ai motivele tale. Te fac să crezi că aș putea. Nu trebuie să-ți fie teamă. Vreau să te vindeci. Trebuie să vezi ce pierzi dacă o muști din nou. Să nu pui în balanță. Eu nu sunt el. Ar trebui s-o știe. Nu te va avea niciodată. Asta este pâinea pentru orgoliul meu. El nu va reuși să stea de vorbă cu tine. Îți dau umărul lui să plângi așezat. Să ieși din trenurile tale. Știu că el te râvnește. Dovezi sunt peste tot. Aceeași batistă. Două părți diametral opuse și un singur teritoriu. Acoperit cu alge. Nu vreau să-ți spun mai mult, ți-ar face rău. Dacă logica ar fi mai puternică decât dorința nu ar mai fi regine. Te-ai așeza în condiția omului umil. Nu merită să-i deschizi nici o ușă. Omul din umbră aparține doar umbrei. Tu urmează-ți raza de soare. Fii atentă la pașii tăi. Mai am și eu scăpări când scriu. Mă răscolesc până jos. Mi se întâmplă și atât, îmi frâng mâinile. Cuprind oul cel roșu. Are coaja atât de subțire. Mi-aș dori un ou kinder când plouă. Să fiu mai atent la vopsea. Am puține momente în care vorbesc cu un om. Lasă-mă să-ți șterg lacrima. Nu mi-am imaginat. Pot fi dur precum vezi, face bine. În rest n-o comit. Este o regulă nescrisă. Orice femeie are un tren de jucărie. Eu am un câine metafizic. Este vechi, însă nu îmi este rușine cu el. Intră în orice curte, are o poartă. Îl las liber, chiar dacă multe oase nu sunt recomandate. Macaroane cu ficat. Ce mai rămâne mă ajută. Un amalgam care îl face să se simtă prost. Sapă până dă de os. Îl cred un luptător cu sânge de dac. Animalele nu știu ce gândesc. Uneori face atâta liniște încât îi aud respirația. Se apropie de tine. Dă din coadă. Trebuie să fii precaută. Să nu dai afară. La mine a lătrat de câteva ori. Metaforic. Fără limite și fără atingeri. I-am acceptat capriciul de moment. Sper să nu mai revină. Nu este cel ce se pretinde a-mi fi. Sar de la una la alta, dau peste ghemul de lână. Cu tine nu pun punct, sub nicio formă nu mă împleticesc. Merg înainte, fără să caut firul de unde am rămas. Indiferent dacă afară plouă sau ninge. Dacă este dimineață sau seară îmi ajunge. Să fluturi steagul tău verde, mă face să plec la luptă în numele tău. Nici un risc nu este mare. Nu trebuie să-ți faci griji sau să-ți pui întrebări. Nu trebuie să te simți datoare față de mine. În fond n-ai cum să te îndrăgostești dintr-un singur motiv. Eu în fond nu exist. Sunt un glas. Pixelat. Îți las câinele meu pe peron,fiindcă tânjește după trenurile tale albe, îl atrag ca un magnet. Ia-l cu tine în călătoria pe care vrei s-o întreprinzi. Să nu te atașezi de el. Orice ți-ar cere, să-i dai același răspuns.”

Guest post by Baby & Allain

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Despărțirea, o simplă separare de corpuri? Greșit, domnule Marin Preda!

Tu ce ai căutat?

I-am lăsat pe alții să ne învețe cum să iubim

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
415 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro