Alina Rădulescu trăieşte în Japonia, şi, începând de astăzi, va semna rubrica Wafu, în cadrul căreia ne va trimite misive-mărturii de pe melagurile nipone. Prin ochii săi, scăldaţi acum de apele ce înconjoară Okinawa – cea mai longevivă regiune din lume, care i-a schimbat nu numai viziunea despre Japonia, dar şi viziunea despre ce înseamnă să trăieşti şi cum ar trebui s-o faci – Japonia vi se va dezvălui aşa cum n-aţi cunoscut-o niciodată.
De ce Wafu?
Iată:
“Dacă mi s-ar deschide în faţă o răscruce şi de-o parte ar fi Paradisul, iar de partea cealaltă Japonia, aş apuca pe drumul spre Japonia, fără măcar să clipesc. Asta nu pentru că nu trăiesc şi eu, ca toţi oamenii, tentaţia Paradisului, impulsul de a mă lăsa pradă unei lumi sigure şi plăcute, în care orice îţi imaginezi ajunge să fiinţeze. Totuşi, oricât de tentant ar fi drumul prin Edenul unei vieţi liniştite, aş alege în schimbu-i zbuciumul interior şi imprevizibilul de care mă izbesc la fiecare întâlnire cu Japonia. Nu pentru că îmi plac, ci pentru că ele vin odată cu alegerea făcută, una înscrisă în adâncul inconştientului meu (sau al inconştienţei mele?!). Nu spun că aş alege Japonia pentru că este mai frumoasă decât Paradisul. Aş veni împotriva moralei creştine dacă aş crede că Izanagi, zeul care a străpuns cu suliţa marea, lăsând la iveală insulele arhipeleagului nipon, a reuşit să facă o treabă mai grozavă decât Creatorul creştin. În faţa Paradisului, nu pot să spun că Japonia este o alegere corectă, dar este o alegere personală şi, mai ales, deplin asumată.
Şi totuşi de ce Japonia? De ce tocmai Japonia? Am răsucit întrebarea asta pe toate părţile şi nu pot să spun că am înţeles ce este acel CEVA care m-a fascinat atât în privinţa Japoniei. Ce este acel CEVA, care face ca Japonia să fie uimitoare, să îmbine cu atâta măiestrie tradiţia şi modernul, să ne fascineze cu filozofia ei desăvârşită, să ne indigne cu nefirescul ordinii ei sociale şi să ne bucure cu rafinamentul artelor sale? Nu pot să spun că ştiu, dar am ajuns să cred că autenticitatea, puterea de a rămâne fidelă propriei identităţi este o parte importantă a tuturor acestor lucruri care fac din Japonia ceea ce este. În orice domeniu şi-ar desfăşura activitatea, japonezii imprimă o tuşă niponă asupra rezultatului final. De multe ori, e doar un indiciu vag despre autorul creaţiei, un simbol lăsat în seama sensibilităţii celui ce se va bucura de munca japoneză. Şi pentru că inventivitatea japonezilor este vizibilă atât în modernul ei anecdotic şi populat de roboţi sofisticaţi şi animaţie SF, cât şi în banalul ridicat la rang de tradiţie şi îmbogăţit cu simbol, şi pentru că “japonezismul” trebuia să poarte şi el un nume, creativitatea japoneză a introdus în vocabularul ei termenul “WAFU” (和風, “stil japonez”).
Pri
n acest cuvânt, japonezii definesc ceea ce este în mod fundamental japonez, nu atât prin ţara de producţie, cât prin faptul că înglobează o bucăţică din acel “ceva” despre care vorbeam (“wafu” nu înseamnă nicidecum “made in Japan”, căci sunt atâtea lucruri care se fac, până şi în Japonia, în stil occidental, ci mai degrabă “made with Japanese heart”). “Wafu” trimite la reinventarea sau reintrepretarea tradiţiei, la reconectarea cu străbunii şi cu trecutul, la shintoismul japonez. Ca spirit, este un concept schiţat în termenii simplităţii, armoniei, difuzului, abstractului, ai filosofiei orientale măcinate prin sita arhipeleagului nipon. Mai mult sau mai puţin întâmplător, termenul se poate traduce şi prin “briză blândă”, căci, spiritual, japonezul, de acum şi dintotdeauna, a încercat să se exprime prin simboluri semnificative mai degrabă decât prin explicaţii extensive, să menţină o legătură cu natura şi cu firescul lucrurilor, să respecte ceea ce îl înconjoară, să facă viaţa sa să fie exact ca o floare de sakura, scuturată de cea mai delicată boare de vânt, dar păstrându-şi intactă frumuseţea chiar şi după această întâlnire fatală. La asta face referire acest “wa” (和) prin care Japonia a ales să se prezinte lumii şi sieşi, pe când “fu”-ul (風) înseamnă, simplu şi cuprinzător, “stil”. Dacă nu mi s-ar părea că “stil” este un cuvânt atât de frumos, aş zice că “wafu” este “amprenta japoneză”, dar cred că nu există niciun loc de îndoială că putem numi “ceva”-ul fascinant al Japoniei “stil”.
Ca să explici conceptul de “wafu” îţi trebuie fie o definiţie scurtă, fie o lucrare de doctorat. Este un concept care are legătură cu filosofia, cu arta, cu gastronomia, cu arhitectura şi, în general, cu orice ar putea purta puţin din experienţa seculară a japonezilor înglobat în el. În orice caz, un articol pe site pentru femei catchy nu este nicidecum locul potrivit, iar eu nu sunt persoana capabilă nici să ofere definiţia cea scurtă, nici să scrie o lucrare detaliată. Şi totuşi, nu am ales termenul de “wafu” ca nume al rubricii pe care o voi semna în mod întâmplător. Faptul că acest concept se traduce ca “stil japonez” nu mi-a scăpat din minte atunci când am ales titlul. Cred că e lesne de înţeles din cele de mai sus că, pentru mine, descoperirea Japoniei este în strânsă legătură cu descoperirea identitară. Nu caut doar substratul japonez, subtilitatea maiestoasă a artei nipone, spiritualitatea din care se nasc cele mai frumoase ode către zeii lor străini, ci mă caut pe mine.
“Wafu” este o lecţie despre identitate şi despre…stil. Stil în toate formele lui, căci polisemnia acestui cuvânt ne permite să-l reintegrăm veşnic în căutările noastre, atât interioare, cât şi exterioare. Căutăm să avem stil, pentru că dorim să nu fim o bucată de lut în atelierul Marelui Creator, ci o operă de artă în expoziţia minunilor ce au ieşit din mâinile Lui. Căutarea identitară este rezultatul intuiţiei faptului că suntem unici şi conţinem un CEVA irepetabil, care face trecerea noastră prin această lume o întâmplare fericită. În căutarea acestui “ceva” înşirăm pe aţa propriului destin experienţe felurite şi scriem o istorie…istoria personală. Într-un fel, o istorie personală şi istoria unei ţări se aseamănă: sunt rezultatul şlefuirii identităţii lor prin interacţiune cu nişte contexte exterioare. O asemenea istorie se ascunde şi în spatele modului în care a luat fiinţă conceptul (cred că am putea foarte bine să-l numim “idealul”) “wafu” şi ea a fost cea care m-a inspirat să aleg numele acestei rubrici.
“Wa” (倭) este titlul cu care apare pentru prima dată în analele istoriei tărâmul cunoscut azi ca Japonia. Aventurierii chinezi au intrat în contact cu oamenii din arhipeleagul nipon şi i-au botezat, în mod batjocoritor, “wa” sau “cei care se înclină, obedienţii”, luând în derâdere obiceiul lor de a-şi arăta respectul făcând plecăciuni. O dată cu pătrunderea scrierii din China, limba japoneză, organic diferită de cea chineză, capătă o formă scrisă, chiar dacă se îndatoarează astfel culturii chineze. Le va lua mult timp cărturarilor japonezi să asimileze această enormă schimbare. Limba japoneză era ataşată de oralitatea sa prin credinţa în Kotodama, zeul cuvântului şi cel mai puternic dintre toate spiritele, iar scrierea era doar un import de convenienţă. Le va lua la fel de mult şi să realizeze că numele prin care ajunseseră să se definească chiar şi ei, “Wa”, era o ofensă. Cale de întors, nu mai era: tărâmul nipon era “Wa”, iar situaţia era inacceptabilă. Totuşi limba scrisă nu era încă decât de apanajul cărturarilor, iar un “Wa” (倭) putea fi uşor înlocuit cu un alt “Wa” (和). Schimbarea unui semn cu un altul omofon poate să nu pară mare lucru, dar japonezii epocii Nara au făcut mai mult de atât: au înlocuit batjocura, imaginea proastă, cu un ideal, căci cel de-al doilea “wa” înseamnă “armonie, echilibru, pace”. În jurul acestui ideal s-a format Japonia, cea pe care o ştim şi el se oglindeşte în tot ceea ce înseamnă “stil japonez”. “Japonia – tărâm al păcii şi echilibrului” este unul dintre conceptele care i-au ghidat pe japonezii în reconstruirea ţării lor după cel de-al Doilea Război Mondial, acea revenire spectaculoasă care a uimit lumea întreagă. Nu întâmplător, Japonia este azi singura ţară din lume care are războiul interzis prin constituţie, nu întâmplător echilibrul japonez a reieşit la iveală în urma recentei catastrofe naturale din Tohoku – toate sunt parte din acest fabulos “wa”, un contruct identitar şi mental care asigură acel “CEVA” japonez, care transcede epocile.
Cred că putem învăţa măcar o lecţie micuţă din istoria acestui concept şi anume aceea că, pentru a-ţi construi un stil, trebuie să foloseşti ceea ce pare potrivnic ca avantaj, trebuie să nu tolerezi ideea că destinul îţi e inamic, ci să te serveşti de toată inventivitatea de care dispui pentru a găsi o soluţie în care să crezi şi care să ţi se potrivească. Sunt multe altele pe care le-am putea învăţa din stilul japonez, din filosofia orientală, din creativitatea nesfârşită a artiştilor şi meşteşugarilor, din spiritualitatea japoneză, dar ca să învăţăm orice trebuie să avem puterea de a trece totul printr-un filtru personal, să creăm un “fu” propriu, autentic. Privind Japonia prin lupa propriului suflet (căci da, sufletul meu exagerează uneori, mărind diferenţele sau micşorând distanţele), asta încerc şi eu să fac: să descopăr omul din mine şi oamenii din jurul meu, să schiţez portrete ale spiritualităţii de pe meleagurile vechiului Wa.
Această rubrică va fi mărturia mea despre lumea înconjurătoare şi frământările care se nasc la întâlnirea cu ea şi m-aş bucura enorm dacă ar reuşi să vă fac o idee despre cât de fascinantă este diversitatea lumii pe care sunt binecuvântată să o observ.”
Citiţi şi
Beneficiile unui consum moderat de cafea (ce spun ultimele studii)
Aceste franțuzoaice care ne irită cu stilul lor inimitabil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
