Pe fereastra biroului văd norii plumburii strângându-se în pâlcuri mici, ca nişte oşteni pregătiţi de luptă. Picurii de ploaie au prefăcut praful betoanelor într-un aluat moale, cu miros de cocă dospită. Sub ploaie, Bucureştiul capătă un alt suflu, un alt ritm în care paşii de dans ai trecătorilor se adaptează la muzica ploii.
Mă gândesc la prima mea vizită în capitală. Să fi fost ’86 sau ’87 când am venit cu bunicii să petrec Revelionul cu bunicii la una dintre surorile bunicii din partea mamei. Alaiul de lumini de pe bulevarde, scrâşnetul roţilor de tramvai, albul ce se cernea senin pe străduţele înguste, oamenii înfăşuraţi molcolm în hainele lor de blană, toate acestea m-au ferecat într-un sentiment de fericire nemărginită: mă aflam într-un loc cu totul magic, plin de simboluri uriașe, simboluri pe care îmi doream să le pătrund cu totul, într-o bună zi.
În anii ce au urmat primei vizite, am venit aici de mai multe ori, fie doar cu bunica, cu trenul, ori cu bunicul, cu maşina pe care era şofer. În drumurile în care livra ori ridica mărfuri felurite: peuri de mere, bobine industriale imense, lădiţe cu roşii, mă cuprindea o emoţie puternică: când coboram de pe podul de la intrarea în Colentina, aşteptam să îmi răsară în fața ochilor siluetele blocurilor cu multe etaje. De pe pod aruncam în fugă maşinii (RABA, apoi SAVIEM), priviri iscoditoare şi înfricoşate spre casele mici, mici de jos. Mă gândeam cât de trainic e podul acela, de ţine atâtea sute de maşini, atât de grele, pendulând zi de zi spre cine ştie ce adrese din “Marele Oraş”.
“Oborul” cu zarva lui de oameni, de strigăte şi culori mi se părea cel mai frumos loc în care puteam fi. Purtam de grijă, cu straşnică atenţie, sifoanelor groase de sticlă umplute de bunicul în Obor şi mâncam cu înghiţituri lacome merdeneaua fierbinte pe care mi-o cumpăra de la o patiserie ce îmi pare că nu mai există acum. Gustul pâinii de Bucureşti, lunguiaţă, cu faţa sculptată cât încă era aluat, nu mi s-a şters nici acum din amintire. Am căutat gustul ăla mulţi ani, însă nu l-am mai găsit. Poate pentru că nu mai avea ingredientul esenţial: inima mea de copil.
În drumurile bunicului în Bucureşti descopeream oraşul bucată cu bucată, ca într-un puzzle uriaş.
Oraşul tuturor posibilităţilor. Grădini de vară, oameni veseli, locul unde găseşti de toate.
De toate găseam la mătuşa-mea Mariana, vânzătoare la o alimentară din Piaţă Amzei, măritată cu nea Nelu, cadru militar. Şi când zic de toate, înseamnă că din cele două debarale nu contenea să mă surprindă cu bunătăţi: conserve fel de fel, dulceţuri fine şi ciocolată de care nu auzisem, concentrat cu gust de brad din care ne servea porţii generoase de suc, pateuri fine, lebăr ori bomboane din cele fistichii.
Tot ce avea Bucureştiul mie mi se părea magic: Grădina Zoologică, viaţa pe care oraşul o prindea în amurgurile târzii ori în noaptea de Revelion, parcul Moghioroş cu aleile pline de flori, Gara de Nord anunţând atâtea veniri şi atâtea plecări, atâtea destine hotărâte poate de un drum cu trenul, atâţia oameni luându-şi “la revedere” sau spunând “bine te-am găsit”.
Metroul? M-a năucit de-a dreptul. În capul meu se perindau, în timp ce îi coboram scările, zeci de întrebări: cât de adânc om fi sub pământ? câţi oameni or fi săpat aici? de unde avem aer să respirăm şi câte şi mai câte.
După Revoluţie, am revăzut Bucureştiul. Cu urme de gloanţe în blocurile rănite, blocuri ce păreau să îşi fi dobândit odată cu gloanţele o seninătate şi o demnitate aparte. Hainele cernite, purtate de femei cu capetele acoperite şi ochii secați de atâtea lacrimi, ori de bărbaţii cu pumnii încleștați și chipurile împietrite. Oraşul părea îngheţat şi, totuși, într-un mod straniu, primenit ca după o boală lungă. Eram prea mică pentru a înţelege multe, în anii ’86-’89. Prin ochelarii mei de copil dornic de aventură nu se vedeau suferinţele de dedesubt, rănile atâtor oameni. În ’93-’94, am înţeles mai multe.
În vara lui ’95 am luptat cu toţi şi toate (cu neîncrederea în mine, cu refuzul părinţilor, cu meditaţiile chinuitoare la muzică) şi în toamna acelui an am reuşit să “intru”” la “Şcoala Normală Elena Cuza” ori Liceul Pedagogic, din strada Râul Doamnei, cartierul Drumul Taberei. Doamne, de câte ori m-am rătăcit în primele zile de şcoală, coborând din troleibuz ori mai devreme ori mai târziu decât trebuia.
Şi ce de amintiri …
Drumurile cu genţile grele, pline de borcane la întoarcerea de acasă, la 6 dimineaţa, când nu mă înduram să plec spre Bucureşti de cu seara. Cântările la chitară cu colegii mai mari, în orele de chiul, prin câte un parc înflorit. Geloziile pentru atenţia vreunui băiat cu aer rebel. Pariurile “udate” cu suc că vom lua cea mai mare notă din tot liceul la teza la română. Traiul în camera de internat PTTR, cu încă alte 7 suflete, şi nu orice suflete, ci adolescente zvăpăiate, din toate colţurile ţării. Încântarea unei săli de cinematograf cu o gaşcă gălăgioasă alături ori în singurătatea propriului suflet. Misterul întâlnirilor la Ceasul de la Universitate. Parcul Izvor, cu sărutări ascunse în tufele de flori.
Lumea la care visasem era a mea. Îmi trăiam visul, eram în Bucureşti. Aşa cum se întâmplă uneori, între vis şi realitate se mai cască câte un hău …. Însă asta e o altă poveste.
După o pauză de 4 ani, în 2000 am revenit în Bucureşti. De această dată pentru a gusta din viața de salariat și din nebunia vieţii într-un cămin studenţesc Şi nu orice cămin, ci unul din veşnic gălăgiosul complex Regie. Eu spun despre Regie acelaşi lucru care se spune despre New York: “the city that never sleeps”. Şi da, ce s-a întâmplat în Regie, rămâne în Regie, ca să continui cu parafrazările.
În cei 15 ani de când am revenit în Bucureşti, i-am descoperit şi alte şiraguri de frumos:
Grădina Botanică mirosind a ploaie în luna septembrie.
Insula de pe Lacul Ciurel, însorită şi aducătoare de pace.
Umbra Cercului Militar, nu la Cozia, ci pe Calea Victoriei.
Multe dintre cartierele care acum 20 de ani mi se păreau de nepătruns, îmi sunt astăzi dragi.
Da, văd şi eu ce vedeţi voi în Bucureşti: aglomeraţia din autobuze, traficul infernal, poluarea, boschetarii ce miros a toate cele, bordurile schimbate chiar şi în acelaşi an.Văd şi prea puţine locuri de parcare, prea puţină grijă faţă de semeni, prea multe incidente în trafic, prea multe costuri exorbitante la întreţinere, prea puţine locuri în grădiniţe, prea multe cozi la ghişee, prea mulţi copii dispăruţi de acasă, prea mulţi angajaţi biropați, vorba reclamei. Văd astea şi încă multe altele. Însă văd şi florile iasomie din părul copilelor ce trec spre şcoală. Văd luciul Herăstrăului din vaporaş. Văd fericirea copiiilor ce parcă plutesc pe un nor şi nu într-un leagăn. Simt mirosul florilor de tei îmbrăţişând asfaltul după o ploaie zdravănă. Mă opresc să ascult foşnetul nucilor din parcurile dezgolite sub clar de lună.
Zâmbesc când recunosc un Beatles dat la maxim într-o maşină condusă de un puşti născut după Revoluţie. Îmi recit în minte primele strofe din “Luceafărul” privind de la geam “cea mai plină” Lună din ultimii nu ştiu câţi ani. Simt cu fiecare por dimineţile zilelor nelucrătoare, când ciripitul păsărilor mă duce într-un luminiş de pădure. Descopăr lucruri noi la Muzeul Militar, la Antipa ori la Grădina Zoologică. Râd pe săturate la piesele de teatru din noul val, jucate cu brio într-o cafenea. Îmi revăd cu drag prietene vechi la un “Irish coffee” ori întâlnesc cu emoţie, pentru prima dată, suflete noi. Nu mă îndur să plec din Centrul Vechi nici când ceasul pare grăbit spre zori.
Am trăit Bucureştiul cu fiecare fibră în toate vârstele vieţii: în cea a copilăriei, a adolescenţei, a maturităţii. Şi tot nu m-am săturat de el, căci acum mi se arată prin alţi ochi, neîncepuţi: cei ai fiului meu. Şi odată cu el, mă prind în jocurile şi bucuriile pe care “Marele Oraş” încă le are de dăruit. Nu conteneşte să mă uimească şi acum, la aproape 30 de ani de la prima noastră întâlnire !
Aş vrea să mă mut, peste ani, la Bilbao, definitiv. Să îmi trăiesc bătrâneţea şi sfârşitul acolo. Cu o escală înainte, de câţiva ani, cât încă sunt în putere, la New York.
Acestea sunt oraşele după care sufletul meu tânjeşte. Poate că voi reuşi, poate că nu.
Până atunci, însă, mă surprind în unele dimineţi, coborând scările de la metrou, în toată forfota şi graba oamenilor, cu gândul că îmi trăiesc visul: acela de a fi parte din acest magnific oraş!
Şi atunci zâmbesc şi îi urez în gând: Bucureşti, să-mi trăieşti!
Pe Oana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Să nu tragi de un bărbat, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
